Transylvania 100k prin ochii unui suporter.

                                                 Alergare sau orientare?

Daca anul trecut, cativa colegi din ale alergarii se plangeau din cauza marcajului prost, iar eu ii judecam la modul ca ei sunt de vina ca n-au fost in stare sa se descurce, anul asta mi-am schimbat radical parerea. Poate si vremea a fost un factor decisiv, dar ca organizator de concurs in luna mai pe culmile din Bucegi, nu ai cum sa nu te astepti la vreme nefavorabila.

Iata de ce am ajuns la aceasta concluzie, si daca gresesc, imi cer scuze, dar e parerea mea si cred in ea.

Nu m-am inscris la acest concurs in special din cauza taxei si a unei planificari pentru alt colt de tara. Astrele au facut ca lucrurile sa se intample altfel asa ca mi-am facut planul sa fac miscare, incurajez si sa fac poze pe traseul celor de la Transylvania, mai ales ca erau cativa prieteni care participau. Initial m-am gandit la o parte din traseul de 50k si poate o alta vale de prin zona. Ca sa n-am surprize am studiat harta si de la 50k cat si de la 30k, ca cine stie cum ma trezeam sa schimb planul. Evident ca n-am retinut toate culorile marcajelor, nici n-am incercat asta, dar am retinut punctele prin care trebuia trecut si asta imi era deajuns.

Eu, Madalin si Marian, ambii prieteni inscrisi, stam peste noapte la Adrian in Sacele, unul din prietenii alergatori care s-a plans de marcaj in anii trecuti, iar eu i-am zis ca e mai mult vina lui. Plecam pe la 05:15, ajungem in Bran la 06:30, ne schimbam si mergem spre zona de start. Ii las pe baieti si la 06:40 o iau intr-o alergare usoara pe traseul de la concurs. Catinel, catinel trec prin sat, incep sa urc, soarele ma imbia cu culori frumoase pe culmile din jur. Intru in padure, voluntarii de la iesirea din drumul forestier ma indruma pe cararea din padure. Incep sa urc tot mai abrupt, imi place, minutele trec si hop un prim concurent. Cu capu in pamant se infingea in bete si urca de rupea. As fi zis ca era un ritm cam prea tare pt inceputul cursei. Fac doua, trei poze si plec dupa el. Trec cateva minute si ajung in prima poienita. Aici mai apar cam cinci concurenti, printre care Tale, Nusu, Bogdan. Iar incurajari, poze si dau dupa ei. Ajung la primele stanci, acolo la turnul ala interesant incep sa apara tot mai multi, pintre care Florin, Gheoghe, Toda. Ma apropiam tot mai mult de ceata. Cu ceva timp inainte de a ajunge la refugiul Tiganesti, ceata era peste tot, nu foarte deasa, dar era. Trec de refugiu si ajung la prima intersectie de marcaje. Ce interesant, marcajele lipsesc. Fac stanga ca stiam directia pt Malaiesti. Trec prima limba de zapada, asa mai usor ca se aluneca si hop apar la intersectie doi straini. Ambii stateau intrebatori in intersectie. Unul se uita la ceas, apoi la mine, iar la ceas, iar la mine. Pana la urma, prin semne ma intreaba daca sa continue inainte sau sa vina dupa mine. Pentru o clipa, din cauza faptului ca s-a tot uitat la ceas, de unde am dedus ca avea traseul descarcat, am ceva dubii daca am facut eu bine stanga. Incerc sa-mi amintesc si dupa ce ma asigur ca asa e, le fac semne sa vina in directia mea. A fost momentul in care mi-am dat seama ca acolo vor fi multe probleme, asa ca mai zabovesc cateva minute pt a directiona si alti concurenti la fel de indecisi. Nu exagerez daca spun ca au trecut 10 si nici unul nu era sigur de directia pe care trebuia sa o urmeze. Pana la urma plec si folosesc mult fluierul pe care la primit in kit Madalin. Cu toate ca era o curba de nivel alergabila, am preferat sa o merg tocmai ca sa pot fluiera. Ajung la coborarea in caldare, ceata peste tot. Cand aproape sa termin coborarea, vad doi straini care ma depasisera de putin timp, debusolati pe directia inainte. Imi faceau semne daca e bine, dar cum nu vedeam stalpi sau alte marcaje, a trebuit sa astept putin ca sa le raspund. A fost o clipa in care ceata sa miscat si la stanga am vazut un stalp de marcaj si astfel i-am indrumat. Continui eu fluierand pentru a fi auzit de urmatorii concurenti. Cam pe aici sunt depasit de Daniel si de alti alergatori care imi multumeau ca am tot fluierat. Incep sa alerg iar usor pentru ca ceata era din ce in ce mai putina, si pe coborarea spre Malaiesti reusesc sa-l prind pe Daniel. Tot aici ne intersectam cu un voluntar cred, care afland de punctul cu probleme de la Tiganesti, se indrepta spre el. Din vorba in vorba cu Daniel aflu ca si el alearga pe langa, ceea ce duce la a ne imprietenii si continua impreuna. Vorbim de bicla, alergare, restul traseului... si ajungem pe horn. Chiar si cu ritmul nostru usor, incepusem sa depasim concurenti de la 100k care luasera startul cu doua ore mai devreme. Un vant taios si iar o ceata deasa ne lasa o senzatie de frig serios. Terminam de urcat si iata un fotograf curajos si inghetat. Bietul Bogdan cica avea cinci straturi pr el. Tot respectul omule! Facem stanga spre Omu si ajungem la intersectia cu drumul de vara care coboara la Malaiesti. Marcajele si aici lipseau cu desavarsire. Fiind ceata, atat eu cat si Daniel stam cateva clipe pe ganduri in privinta directiei ce trebuia urmata. Ne uitam pe tablite si Daniel zice, inainte ca la stanga e cel care coboara la Malaiesti. Continuam inainte, eu iar fluierand cat mai des pentru ca si urmatorii concurenti pe care nu ii vedeam dar banuiam ca sunt acolo, sa tina in directia noastra, si ajungem in scurt timp la Omu. Ceata deasa si aici, abia se vedea cabana, dar macar erau cativa voluntari. Intram in cabana, mancam ceva, schimbam impresii cu doi tipi care au venit de la Babele, dupa care ii dam inapoi spre hornul Malaiesti. In timp ce ne apropiam de intersectia cu probleme, incercam sa fluier cat mai des, si sunt sigur ca bine am facut. Trecem de intersectie, ajungem iar la Bogdan, ne face o poza, doua si ne hotaram sa coboram pe Gaura, traseul de la 30k, ca sa-i incurajam pe primii care urmau sa vina. Tot aici marim grupul nostru cu inca doi baieti care faceau miscare pe langa concurs. Incepem sa coboram toti patru, dar din cauza cetii ne imprastiem putin ca sa vedem stalpii de marcaj. Cand unu, cand altul, ne chemam atunci cand gaseam directia buna. Usor, usor ajungem la o lunga limba de zapada pe care trebuia sa coboram.O placere, nu alta. Din pacate a fost o placere doar pana intr-un punct de unde nu mai puteam continua, cel putin nu fara atentie mult sporita ca altfel riscam sa ne rupem gaturile. Limba de zapada daca pe prima portiune era intr-o panta lina si buna de alergat, se termina intr-un horn abrupt si periculos. Incepem noi sa coboram usurel pe acolo, pana intr-un punct in care cantarean fiecare varianta de a cobora. Cat stateam noi acolo sa ne descurcam. hop apare Palici in viteza si trece pe langa noi de parca era pe schiuri. Aluneca pe 4, 5m de zapada lasat putin pe spate si acolo unde se termina zapada si continua stanca umeda se intoarce cu fata in jos si continua alunecarea cu palmele pe stanca. Betele erau de mult jos, acolo unde trebuia sa ajunga si el. Imediat dupa el apare si Preda. Ajunge in dreptul nostru, se uita la Palici si ne intreaba. Cum a ajuns ala acolo? e nebun :). Palici se uita in sus la Preda si ii spune. Ai grija, e periculos tare. Daca Palici, a coborat portiunea intr-o secunda, Preda a stat 2,3min, si asta doar acolo pentru ca hornul mai continua cu doua saritori periculoase. Dupa Preda, imediat a aparut si un strain. La fel si omul respectiv s-a chinuit mult. La urmatoarea saritoare, Palici s-a dus, dar Preda se uita la noi si intreaba.
Preda: Bai, sigur traseul e pe aici ca e mult prea periculos.
Noi: Nu stim sigur, dar pe aici parea sa duca. Tu de ce ai venit pe aici?
Preda: Pai asa am vazut si eu, ca in directtia asta era.
Initial da sa se intoarca, dar cum si varianta de intoarcere era grea si mai ales ca strainul a coborat inaintea lui saritoarea, il fac sa continue pe acolo. Noi ne intoarcem putin in sus pe firul de zapada si in timp ce ne chioram toti patru pe stanga si pe dreapta, reusim sa deslusim zona in care am pierdut marcajul. Portiunea era atat de prost marcata incat u greu puteai sa-ti dai seama pe coborare si asta pentru ca erau directionate mai mult ca sa fie vazute pe urcare decat pe coborare. Stam noi putin aici, ne gandim ce sa facm ca sa ajutam urmatorii concurenti si intre timp apare Balasan. Pana la urma ne gandim la cea mai buna varianta, cred eu. Plec putin pe carare, pe unde era imposibil sa gresesti, culeg o fasie de marcaj si o agat in intersectia respectiva in asa fel incat sa fie mai vizibil. Prea mult eram constienti ca nu ajuta nici asta, dar era ceva mai bine. Acolo era nevoie de o fasie legata dintr-o parte a alta pentru ca lumea sa schimbe directia acolo. In fine. Pana la urma plecam, ajungem la cascada, mai facem niste poze, inca putina alergare si ajungem in poiana Gaura la punctul de intalnire a curselor. Aici aflam ca nu a trecut inca nimeni de la cursa 50k si ne hotaram sa mai mergem putin in directia lor pentru a ne intalnii cu primii conucrenti. Inca nu iesim din poiana si apare Tale, la putin timp Gheorghe, un strain, inca unu si cand apare si Nusu, facem si noi cale intoarsa. Ajungem iar in poiana, unde ne intalnim cu colegul meu, Cojan. Zabovim putin aici, dupa care vrem sa-i dam spre finish. Intre timp am intrebat voluntarii la ce km suntem si cati mai sunt pana la finish. Din pacate nu au stiut sa raspunda, dar banuiam ca mai sunt cam 10. Dam sa plecam, initial pe traseul inainte ca asa parea logic dar cum marcaje de concurs nu se vedeau o luam pe traseul in jos pe care erau niste benzi agatate. Continuam noi patru plus un concurent pe traseul respectiv, prin padure ca se tot vedeau benzi, si dupa ce coboram o distanta apreciabila, dam nas in nas cu trei straini care strangeau marcajele si ne spuneau ca am gresit traseul. La care noi le-am raspuns ca oricum suntem pe langa concurs asa ca nu ne afecteaza, dar concurentul, din pacate pt el, a trebuit sa se intoarca. Ne-am continuat coborarea, circa 15, 20min, si imediat dupa ce am trecut de un monument, ne opreste o doamana varstnica pe bicicleta. De la dansa aflam ca pana acolo au ajuns si Palici, Preda si strainul. Nu ne vine sa credem ce auzim, asa ceva... Din vorba, in vorba, tot de la doamna aflam ca este mama domnului Ion Trandafir, un mare iubitor de munte si sport. Facem un selfie unic si continuam mai departe pe drumul forestier. Dam drumul la picioare, nu intram bine in Simon si ne prinde torentiala. Astfel ajungem in Bran uzi pana la piele, dar fiind o temperatura buna, ne bucuram de o frumoasa alergare prin ploaie.

Nu stiu ce parere aveam daca participam. Poate nu mai vedeam toate aceste aspecte. Treceam prin locurile respective mult mai repede. Poate greseam si eu traseul, nu stiu, dar ca suporter, din pacate, pot spune ca in mod sigur au fost probleme mari la marcarea traseului. Cand auzi atatia concurenti care injura, cand vezi atatia concurenti care se intreaba pe unde sa continue, e clar ca ceva nu a fost bine. Da, si vremea a fost nasoala, dar asta nu e o scuza. Eu la final m-am intrebat doar atat. Daca pe portiunea asta, de 30k, au fost atatea probleme, oare cum o fi pe celelalte? Cand a mai venit si ploaie, eram sigur ca asta nu mai e concurs de alergare. Mai degraba unul de orientare/supravietuire.

Imi place sa cred ca organizatorii vor invata din aceasta editie si la anul o sa fie mai bine ca totusi se desfasoara prin zone superbe si merita mai multa implicare din partea lor.

La plusuri pot trece tricoul care e foarte frumos!

Ramane de vazut ce o sa fie, mai ales ca am de gand sa si particip.

EcoMarathon 2017, mai bine ca anul trecut.

La inceput de an, aveam in cap cateva curse, iar Eco nu era printre ele. Principalele motive fiind traseul, care imi place sa fie mai tehnic, si taxa, care chiar daca se justifica prin prisma organizarii si a kitului, pentru mine e destul de mare. Traseul, da, e alergabil si are privelisti foarte frumoase, dar eu prefer sa alerg, merg prin Crai, Bucegi, decat sa le vad de la distanta. Deci nu aveam de gand sa mai merg si anul asta, nu sa concurez, dar la un antrenament, facut poze..., cu siguranta ca mergeam, ca de, multi prieteni, atmosfera foarte frumoasa, ma chemau acolo :).

Ete ocazie. Alexandra State nu mai poate participa, asa ca intreaba daca vrea cineva inscrierea ei. Pai, cum sa nu vreau? Nu ma inscrieam, dar nici nu puteam sa ratez ocazia pentru ca imi place tare mult sa alerg. Imi place sa simt ca nu mai am aer, sa urle picioarele si sa ma lupt cu aceasta senzatie. Imi place sa depasesc pomii, sa evit crengi, sa iau viraje, sa evit baltoace si sa injur atunci cand calc in ele :).... Imi plac privelistele care se schimba de la o secunda la alta, de la un minut la altul. Imi place cand trebuie sa fiu concentrat la fiecare pas ca sa nu calc aiurea, cand trebuie sa schimb traiectoria intr-o fractiune de secunda, sa ma infranez ca sa nu ma dau dea dura la vale... :). Ce sa mai, imi place si gata, pun mana pe inscrierea Alexandrei.

Vineri plec din Bucuresti cu Madalin, pe la 23 ajungem in Sacele si ramanem peste noapte la Adrian. Dimineata trezirea la 5, mancat niste iaurt cu fulgi, tarate, stafide..., pregatite de cu seara si cam atat ca mai mult nu intra, era prea dimineata. La 6 fara ceva plecam, mai luam o voluntara din Brasov si pe la sapte suntem in Moeciu. Ridic kitul, imi place ce gasesc in el, mai ales sosetele Salomon si tricoul care e ceva mai frumos fata de cel din 2016. Ne mai plimbam prin Moeciu, cumpar doua geluri Sponser, citesc revista din kit si iata ca s-a facut opt si ceva. Era momentul sa incep echiparea si pregatirea echipamentului. Dupa o analiza usoara ma hotarasc la incaltari Inov-8 Trailroc 255, colanti si o bluza de corp fara maneci din Decathlon, bluza cu maneca lunga a echipei noastre, peste cea de corp, sapca Inov-8 primita la 2x2 anul trecut si cam atat. In rucsac mai bag un tricou, o foita si un buff ca sa nu am surprize cu vremea, Jumatate litru de apa, doua geluri si doua batoane alcatuiesc restul lucrurilor din rucsac. Deja era 9 fara ceva. Infulec o banana, mai beau niste apa, caut o toaleta, rezolv si asta. Ma mai intalnesc cu cativa cunoscuti, schimbam o vorba, dupa care, ma asez in zona de start. Pfooa ce de alergatori buni. Atat la fete, cat si la baieti, constat ca participa cam toata crema din alergarea montana de la noi.

Minutele au trecut imediat si iata startul. Eram in primele randuri, in zona amenajata pentru elite. Daca anul trecut m-a deranjat ca am plecat prea din spate, acum nu eram prea interesat ca oricum aveam in plan sa plec usor. Tot anul trecut am facut prostia sa trag cam tare pe prima bucla. Acum alerg toata portiunea de plat cu un ritm care imi permite sa respir, inspir doar pe nas, ceea ce pentru mine inseamna ca e usor. Pe toata aceasta portiune, cu tot ritmul meu usor, reusesc sa depasesc cativa alergatori, dar si sa fiu depasit de mult mai multi :). Vine prima urcare, anul trecut am alergat-o aproape in totalitate, acum o merg cam pe toata, e drept, mai alert asa, dar o merg. Reusesc totusi sa depasesc cativa sportivi si asta fara sa fortez deloc. Vine prima coborare, la care, la fel, prefer sa ii dau usor, unu, pentru ca toata saptamana am simtit o jena la bicepsul femural de la piciorul drept , si doi, pentru ca unul din lucrurile pe care le-am invatat de cand alerg cu diferente de nivel, e, ca la coborare muschii lucreaza la fel de mult ca si la urcare, doar respiratia difera. Sunt depasit de destui alergatori, inclusiv fete. Pe unii ii cunosc si stiu ca au timpi mai slabi ca mine, dar rusesc sa-mi stavilesc elanul si imi pastrez ritmul. Pe urmatoarea urcare deja mananc batonul Isostar ca asa mi-am planificat si nu ca simteam nevoia. Mai departe ma bucur de alergare, nu gafai deloc si termin prima bucla intr-o ora si douazeci de minute. Nu opresc in punctele de alimentare/hidratare, asa ca incep sa urc imediat panta cu care incepe bucla doi. La fel, nu alerg deloc, o merg in ritm alert, iar la un moment dat o las chiar mai usor ca sa iau primul gel si cateva guri de apa. Deja incep sa prind alergatori si prieteni, unii chiar buni, ca Kokovicz Laszlo, si asta tot fara sa fortez. Incercam sa-mi pastrez respiratia la limite normale. De, stiam ca n-am prea facut acumulare pentru maraton montan, asa ca incercam sa fiu macar istet :). Termin bucla doi in 01:31:00, putin mai mult fata de timpul la care m-am gandit, dar macar eram inca bine, chiar daca acum mai marisem putin cadenta. Incep bucla trei tot fara oprire. Acum incerc sa maresc ritmul asa ca trag mai tare pe urcare, fara sa alerg, dar iutesc pasul. Intre timp bag si al doilea gel, asa printre gafaieli. Trag asa tare pe urcarea abrupta ca ma trezesc ceva mai incolo, unde urcarea era mai lina, ca nu mai aveam vlaga, si in loc sa o alerg usor, o merg pe toata, ceea ce nu prea coincidea cu ce ma gandisem, dar, de asta e frumos, ca uneori trebuie sa te adaptezi. Daca pe partea abrupta am depasit eu vreo doi, pe cea lina am fost depasit de doi :). Cum se termina urcarea, reusesc sa-l prind pe unul, stau dupa el pe coborare si ajungem la punctul din Valea Bangaleasa impreuna. Pe acesta coborare, pentru ca am cam marit viteza, femuralul meu incepuse ca pe parcursul saptamanii mi-a tot creat probleme. In sinea mea, ma bucur cand incepe urcarea spre poaiana Gutanu. Tipul cu care am ajuns, deja plecase. El avand bete, parea sa aiba un ritm bun, dar eu ma aplec putin, pun mainile deasupra genunchilor si incep sa-i dau la deal. Am urcat pana in poiana de parca abia incepusem concursul. Au fost momente in care pulpele parca urlau sa ma opresc, dar nu m-am lasat neam. Tipul cu betele a ramas in urma, ca nu-l mai vedeam, si cand sa se termine urcarea, mai prind doi tipi. Ei incep primii coborarea, evident, eu, dupa ce las in post un tub gol de activator gasit cam cu 100m mai jos, ii dau dupa ei si reusesc sa-i prind, chiar sa-i depasesc, desi cam trageam de mine. Simteam ca nu prea mai am suflu, asa ca o las ceva mai usor, unul din tipi ma depaseste, incerc sa tin dupa el, si reusesc o vreme, ca pana la urma sa-l pierd. L-am pierdut pe el, dar intrezaresc in fata mea pe altcineva. Simteam ca o sa-l prind, si cand reusesc asta, chiar cand sa inceapa ultima coborare, bag de seama ca era Tomi Coconea. Reusesc sa-l depasesc pentru ca imi face loc "tot respectul, nu stiu cati ar face asta daca pe ultima coborare ar vedea ca cel din spate coboara mai repede", dupa care continui tare si mai prind un baiat care parea ca nu mai poate. Reusesc sa-l depasesc, cum probabil a reusit si Coconea pentru ca avea un ritm mai bun, si dupa 04:18:06 ajung cu bine la finish.
Am terminat cu 5min mai bine fata de anul trecut. Acum am o dilema, cum am reusit asta? :). Alimentatia, ca am folosit doua geluri si un baton fata de anul trecut cand am folosit doar un gel. Antrenamentul, din cate stiu eu am stat mai prost la capitolul asta in ceea ce priveste distantele mai lungi cu diferenta de nivel. Strategia, am plecat mai incet si am putut sa trag mai tare in ultima bucla. Nu stiu, poate o sa-mi dau seama la anul, daca o sa mai particip.

1. Clar, daca nu participam, eu pierdeam. Concursul e foarte bine organizat. De la inceput si pana la sfarsit se simte pasiunea pusa in organizarea lui. Ce daca nu imi place asa mult traseul, cand evenimentul in sine e superb. Pai unde mai intalnesti atata lume, suporteri, copii, sportivi foarte buni...

2. Despre punctele de alimentare/hidratare, nu stiu ce sa spun ca nu am prea stat in ele. Am macat doua curmale in Bangaleasa si am baut doua pahare de apa in alte doua, iar la prima vedere pareau foarte bine alimentate.

3. Kitul imi place, mai ales ca la sfarsit am mai primit si un buff. Doar cu tricoul ala, ori am eu ceva cu el, ori nu stiu ce sa zic. Anul asta macar a avut culori mai frumoase :).

Multumiri CiucasX3, frumoasa echipa de sportivi amatori din care fac parte.

Urmeaza saptamana viitoare 10k in Bucuresti, la care sper sa reusesc un 37min, dar momentan ma odihnesc, ca femuralul face ceva figuri si in plus de asta, au fost trei concursuri in trei saptamani, ceea ce e cam mult pentru mine.

Multumesc pentru frumoasele poze si filmari Luiza Laloiu, Cristian Cioroiu, Adrian Niculae, Lukas Sorgel, Mariana Gherghel

Nu in ultimul rand, tin sa-i multumesc Ramonei!

Saucony Peregrine 6

Cu ceva timp in urma, cand cei din picioare erau pe duca, iar eu strangeam bani pentru ceva nou, m-am tot documentat cam ce sa-mi cumpar. Principalele criterii erau, durabilitatea, aderenta, protectia impotriva loviturilor, absorbtia socurilor si binenteles, pretul. La cele secundare, eram interesat de confort, flexibilitate, uscare rapida a picioarelor si nu mai tin minte ce :). Normal ca mi-am facut o lista cu modele de la diverse firme, care mi-au captat atentia, printre care si Peregrine 6 de la Saucony.

A trecut timpul, timp in care am folosit niste Adidas Tr7 si Inov-8 255, ca in septembrie anul trecut, la Ciucas, un concurent sa-mi aduca acesti Peregrine 6 la doar 280 ron(multumesc Norocel).

Din diverse motive, abia peste o luna am reusit sa-i bag la o prima alergare, cu toate ca profilul lor sportiv si talpa interesanta cu multe crampoane care sunt dispuse intr-un fel anume, imi faceau o pofta teribila sa-i alerg asa putin. Pana acum i-am alergat cam 100 km, atat pe noroi, pietris cat si zapada pufoasa, inghetata sau apoasa, mai ales acum in ultima perioada. Traseele pe care i-am folosit sunt Bran-refugiu Tiganesti, Sacele-Bunloc, Cheia-Vf Ciucas pe la Muntele Rosu, Cheia-Muntele Rosu pe creasta Zaganu-Gropsoarele, Brasov-Postavarul cu plecare de la Gradina Zoologica, Poiana Brasov-Postavarul in mare parte pe marginea partiei :). Banuiesc ca nu toata lumea cunoaste aceste trasee asa ca in mare parte inseamna multa padure cu frunze si pamant, de multe ori mai spre noroi, ca de, in ultima vreme au tot fost precipitatii. Sunt si cateva portiune cu stanca, gen creasta Zaganu-Gropsoarele si foarte putin pietris, cum ar fi drumul care urca din DN1 pana la cabana Ciucas.

Dupa toata aceasta perioada in care i-am folosit, mi-am facut o impresie care sper sa ajute si pe altii.

Pro:
La uzura, pana acum arata de parca nu i-am folosit deloc, doar s-a sters putin scrisul din interior, de pe brant.

Aderenta, e incredibila pe pamant umed, cu frunze, inceput de noroi, drum cu pietris, zapada inghetata, intarita, de genul in care nu-ti intra piciorul sau intra doar 1 cm si gata. In ceea ce priveste stanca umeda, eu n-am mai simtit niciodata siguranta data de aceste incaltari. Pe suprafete ca zapada apoasa, noroi mult, au avut la fel ca cele doua modele mentionate mai sus. Adica n-am gasit diferente si nici nu cred sa existe incaltari pentru asa ceva care sa te tina bine pe piciare.

Confortul, pot spune cu certitudine ca in unele momente am si uitat ca sunt incaltat, atat de confortabil m-am simtit. Fiind usori si cu o diferenta de doar 4mm intre calcai si degete, a dus la a ma simtii foarte natural cu ei in picioare, fie ca i-am avut in picioare o ora sau cinci ore. Am mai observat si o flexibilitate foarte buna, avand in vedere ca imediat cum am dat ochii cu ei, modelul parea mai robust.

In ceea ce priveste stancile ascutite, cele care de cele mai multe ori se simt prin talpa diferitelor incaltari, la acest model nu a mai fost cazul. Probabil de vina e plasa metalica pe care o intrezaresc printre crampoanele lui si a felului in care se muleaza talpa pe diferitele chestii aparute in cale, pietre, crengi... O da, era sa uit. Cand in unele momente am mai lovit o piatra, creanga..., socul resimtit la degete a fost aproape insesizabil, ceea ce pentru mine inseamna mare lucru.

In ceea ce priveste respirabilitatea si impermeabilitatea, apa intra si iese la fel de repede, fie ca ploua sau doar treci prin apa. Iar curentii de aer ajuta la uscarea rapida a picioarelor.

La amortizare stau foarte bine. Talpa are intre 21,5mm  si 17,5mm, care clar e suficient in ceea ce priveste amortizarea.

Contra:

Momentan am fost deranjat doar de noroiul foarte mult care s-a strans, lipit pe talpa atunci cand am trecut prin portiuni cu muuult noroi si ceva frunze. Presupun ca e din cauza crampoanelor care sunt foarte apropiate intre ele.

Concluzia dupa acesti aproximativ 100km, e, ca sunt incantat de acest model si cu siguranta o sa-i folosesc mult si bine :).

Iata si cateva poze actuale.

Visuri si planuri

Na, s-a dus si anul trei de alergare ☺.

Acum, la sfarsit de an, tin sa-i multumesc echipei Ciucasx3 care m-a primit in familia lor si nu in ultimul rand, celor cativa prieteni care intr-un fel sau altul mi-au fost alaturi, ajutandu-ma sa-mi indeplinesc cateva vise!

A fost un an bun, cu multe momente frumoase, unele chiar memorabile, dar s-a incheiat, asa ca e timpul pentru planuri.

In urma cu cativa ani, cand frecventam cercuri cu oameni a caror pasiune comuna era drumetia, uneori, la un foc de tabara, masa intr-o cabana, odihna intr-un refugiu..., auzeam pe cate unul care spunea. Eu, anul asta am urcat toate varfurile de peste 2500, eu in vara asta am reusit sa urc toate varfurile de peste 2500, iar cel mai mult ma uimit un tip care a zis, eu intr-o luna am reusit sa urc toate aceste varfuri. Pentru mine, care in acea perioada abia urcasem 5, 6, vorbele lor sunau waw, ce taree!!!

Timpul a trecut. Am mai facut drumetii, m-am apucat si de alergat, iar prin 2014, amintindu-mi vorbele acelor oameni, o idee nastrusnica imi trece prin cap.  Cum ar fi sa incerc eu urcarea celor 14 varfuri in 7 zile, iar distanta dintre ele sa o parcurg pe jos, si nu cu masina, asa cum au spus acei oameni. Am inceput sa visez tot mai mult, chiar sa ma documentez, dar unele accidentari care mi-au aratat ca nu sunt pregatit si o promisiune facuta coechipierei de la 7500, au tinut in frau acest vis. Intr-o zi, pe drum spre Ciucas, ii impartasesc visul meu si lui Daniel, un bun prieten, care fara sa stea pe ganduri, zice ca vrea si el. Avand in vedere ca pana atunci m-am gandit doar la mine, ii zic un da cu jumatate de gura. Mai tarziu realizez ca inca una, doua persoane, e chiar benefic pentru o asa aventura.

In urma cam cu o luna, Daniel imi zice. Andrei, ce crezi, incercam in 2017? Eu, ii raspund, da, abia astept. Iar maine, de 1 ianuarie, incepem sa facem planuri de traseu, echipament, nutritie si ce o mai fi nevoie, pentru la vara.

Asa ca, in 2017, am trei mari dorinte:

Sa urc cele 14 varfuri de peste 2500 intr-o saptamana.
Sa termin un maraton montan in mai putin de 4 ore.
Sa termin in mai 10,5km cu un timp intre 35 si 37 minute.

P.S. De o luna ma tot gandesc la ce nume sa-i pun aventurii, ca trebuie sa o numesc intr-un fel :).

Un an mai bun, cu multe vise si realizari tuturor!

Inov-8 Trailroc 255

Dupa aproximativ 400k strabatuti cu acest model, mi-am zis sa-mi scriu parerea ca poate mai ajuta si pe altii.

In incercarea de a trece la adidasi minimalisti, dar mai ales ca i-am prins la oferta, in primavara acestui an am ales modelul 255 care are nivelul maxim de amortizare dintre aceste trei modele, 235, 245, 255. Recunosc ca aveam si o usoara feblete pentru acest brand, care nici acum nu stiu de unde a rasarit :). I-am folosit pe majoritatea suprafetelor, pamant, noroi, stanca uscata, umeda, grohotis, chiar si pe cateva portiuni de zapada inghetata. Am fost nevoit la unele concursuri sa-i alerg si pe asfalt, asa, 1, 2 km. Distanta maxima parcursa cu ei a fost aproximativ 40 km la EcoMarathon.

Dupa toata aceasta perioada in care i-am tot folosit, pot spune ca sunt foarte multumit de model.
Usori sunt, comparativ cu un model de la Patagonia, dar fata de Adidas Kanadia 7 Tr nu prea am simtit diferenta. Au aproximativ 255gr, depinde de marimea pantofului.
Aderenta au pe toate suprafetele. Am fost mult mai increzator cand trebuia sa cobor, urc o panta de pamant umed, sau cand trebuia sa calc pe stanca umeda. Normal, pe polei, zapada inghetata am alunecat, chiar si pe noroi, grohotis, dar sunt convins ca pe acele portiuni multe alte modele si-ar fi pierdut aderenta :).
In ceea ce priveste talpa, pe langa o foarte buna aderenta, facand o comparatie cu niste Saucony Peregrine pe care ii folosesc acum, nu se umple de noroi. Mai bine zis, combinatia aia de noroi cu frunze, nu ramane foarte mult pe talpa ca sa-ti ingreuneze pasul.
Am mai fost impresionat de protectia oferita cand mai sutam in cate o piatra, creanga. Rar am simtit durere in urma loviturii, ceea ce am tras concluzia ca de vina e cauciucul cu care e inzestrat acest model.
Amortizarea, initial chiar ma gandeam, oare cum o sa fie? Nu mai alergasem niciodata in modele minimaliste, de fapt, modele care fac trecerea spre minimalist. Iata ca s-au comportat perfect, iar eu chiar i-am alergat, nu m-am jucat. In nici o clipa nu am simtit lipsa amortizarii. Pot spune ca parca te ajuta sa-ti schimbi stilul de alergare. Ai o altfel de calcatura. Parca te obliga sa fi mai sprinten, exact asa am simtit in unele momente.
La fel, am ramas placut surprins de repeziciunea cu care ma uscam la picioare dupa ce ma umpleam de apa, ca de, au fost destule momente in care ploaia a facut parte din decor la unele concursuri.
Uzura, dupa cum am spus, pana acum i-am alergat aproximativ 400 km, si poate nu mai arata ca noi, dar in mod sigur pot sa-i mai folosesc inca pe atat.

La minusuri, pot trece doar faptul ca in timpul alergarii, imi intra prea usor pietricele, nisip, crengute. Nu stiu de ce, dar parca in modelele de la Patagonia, Saucony si Adidas nu am simtit acest lucru la fel de mult. Mi-au intrat si la astea, dar nu la fel de mult.

Concluzie.

Sunt incantat de acest model si cu siguranta, prin rotatie, o sa-i mai folosesc in multe alergari, mai ales cele pe distanta mai lunga.

Asa arata dupa ultima folosire

MIB 2016, PB la semi.

Sunt la a patra participare pe asfaltul din Bucuresti. Cand in mai, cand in octombrie ca pentru mine inseamna acelasi concurs. Nu e genul meu de cursa, de fapt, daca nu m-ar inscrie firma, slabe sunt sansele sa particip. In 2014, am scos la semi 01:45, anul trecut 01:27, anul asta, in mai, la 10k am reusit un timp de 39min si ceva sec. pentru care am muncit ceva antrenamente, iar acum in octombrie am reusit sa ma surprind singur. PB la semi, 01:23:46 care a dus la o clasare pe locul 20.

Inca nu stiu ce ma bucura mai mult, timpul scos, sau ca am participat cu alti sapte colegi. Dc spun asta? Pai in 2014 si 2015, nici un coleg de la mine din magazin nu a mers, dar anul asta, in mai, au fost patru, printre care si sefa, iar acum in octombrie, din aproximativ 30 de colegi, am fost trei fete si cinci baieti, ceea ce pentru mine a fost ceva fantastic. Nu le-am zis, dar in sufletul meu chiar ma bucuram ca usor, usor, le-am deschis si altora ochii, pofta..., pt a face ceva miscare. E drept, din opt, doar patru au terminat semi-ul, iar ceilalti patru au abandonat, dar microbul, cel putin unora dintre ei, cu siguranta ca le-a intrat. Ce va fi la anul, nu stiu, poate mai putini, poate mai multi, om vedea.

Iata si povestea.

Ma bag la somn. Oare ce o sa fac maine? Sper sa scot macar sub 01:30, dar oare o sa si pot avand in vedere ca in ultimele doua luni n-am alergat nici macar 200k, din care mare parte pe munte? Bine ca am mers cat de cat cu bicla, acolo, munca-casa, casa-munca si vreo doua, trei ocolisuri ceva mai lungi. Eh, las ca vad eu, important e ca merg cu atatia colegi de munca.

Tarrr, tarrr, sar din pat. Serviciul m-a obisnuit cu trezitul de dimineata asa ca n-am nici un fel de problema. Trag echipamentul, gata pregatit, pe mine, colanti scurti, tricou, jambiere, iar pe deasupra inca un strat care sa ma protejeze de frig, plus geaca. Beau niste apa, inghit o banana si ies pe usa. Cu bicla ajung destul de repede la Unirii ca sa ma intalnesc cu ceilalti. Nu era nici 08:30 cand tot grupul nostru s-a indreptat spre Constitutiei. Imi plac palcurile de oameni intalniti, unii echipati sport, chiar alergand sau pe bicla ca mine, altii care par sustinatori, familii intregi, bunici, mame, tati, copii..., prieteni si asa mai departe. Realizez ca de la an la an, nu creste doar numarul participantilor, ci si a suporterilor, iar asta e un lucru foarte bun. Ajungem in zona Mega Image, ne echipam, facem cateva poze de grup, timp in care incep sa tremur de frig, mananc batonul primit in kit si un pachet mic de biscuiti, dupa care ducem bagajele la garderoba.

Mai erau cam 20min pana la start. Coada nu gluma la toaletele astea, asa ca, impreuna cu un coleg, plec in alergare usoara  pana in parcul Izvor, gasim toalete fara coada, rezolvam problema si ne intoarcem tot in alergare usoara. Nu mai erau nici 10min pana la start asa ca fiecare ne indreptam spre zona timpului scris la inscriere. De data asta, fata de datile trecute, am fost trecut cu timpul facut la ultima participare, si astfel ajung foarte aproape de start. De fapt, ma pozitionez undeva prin randul 5,6. Minutele trec imediat, asa e mereu in astfel de momente. Te saluti, vezi cu prieteni, cunoscutii..., si nici nu iti dai seama cand trec cele cateva minute. 

Start, ete ca si aici avem numaratoare inversa. Plec tare, in ritmul celor mai multi. Cu toate ca am plecat din fata, tot sunt nevoit sa depasesc cativa alergatori care au plecat foarte incet si nu inteleg ce cautau acolo. Bine ca au fost putini. De fapt, imediat cum am inceput sa urcam, lucrurile incepeau sa se aseze. Am depasit eu cateva persoane, am fost depasit tot de cateva si aia a fost. Incep prima coborare spre Izvor, ajung din urma o tipa de culoare si un tip inalt, intru in ritmul lor care imi parea convenabil si gata, nu mai tin minte mai nimic. Atat de concentrat am fost sa tin ritmul acestor doi oameni, ca nu beau, mananc nimic. Nici respectivii nu fac asta. 

Din cand in cand sunt strigat de pe pargine, incurajat de unii dintre spectatori, de alti concurenti cu care ne-am tot intersectat, pe unii reusesc sa-i recunosc, pe cei mai multi nu, unora reusesc sa le raspund, altora doar le fac discret mana"scuze tuturor persoanelor carora nu le-am raspuns sau nu i-am recunoscut". Am mers foarte bine pana pe la intoarcerea pe Victoriei, asa, prin dreptul Palatului Telefoanelor. Pana pe aici am reusit sa tin ritmul celor doi fara probleme, dar de prin zona asta, am inceput sa simt ceva semne de oboseala, muschii parca incepeau sa tipe, respiratia ajunsese la pragul in care nu o mai puteam controla, dar cum, necum, reusesc sa-mi revin si sa continui in acelasi ritm. De fapt, tipul a disparut, nici nu mi-am dat seama cand eu si cu tipa am ramas singuri. Urcam pe la Cismigiu, coboram, iar nu mai tin minte mare lucru, ma tin de fata asta. Aha, ce galagie, concentrat, concentrat, dar tot imi sar in ochii tobosarii de pe margine care ne incurajau cu foc. Ajungem prima data la start si arata 01:09:si ceva secunde. Incerc sa-mi fac un calcul. Mmm, patru kilometri si ceva parca mai sunt. Hai ca sa vezi, pot sa scot sub o ora treizeci, dar oare cu cat. Urc panta, dar clar nu mai aveam vana de la prima urcare. Cu toate astea urc umar la umar cu tipa respectiva si continui cu ea pana la despartirea traseelor.

Pe coborare, la oarecare distanta vad o tipa si un grup de trei baieti. Nu ne despartea mult, poate 100, 150m. Incerc sa maresc ritmul, dar nu, era la limita. Asta pana ma intersectez cu ceilalti de la semi care ajungeau prima data la start/finish. Printre acesti alergatori parca prind mai mult suflu, cel putin asta era impresia in timp ce depaseam :). Intru pe ultima linie dreapta, depasesc eu, dar uite unul care ma depaseste. Pana realizez ca era ca mine, pe final, omul aveam deja un avans de 20, 30m. Incerc sa-i tin ritmul, sperand sa pot sprinta pe ultimii metri. Fac asta, dar nu reusesc sa-l prind, in schimb scap de un alt concurent care ajunge in urma mea la doar cateva sec.

Cam asta a fost. Am reusit un PB de 01:23:46 care mi-a adus multa bucurie pentru ca nu m-am asteptat. 

Am primit medalia, mi-am luat o apa dupa care am mers repede la garderoba pt a ma schimba la loc. Avand inspiratia de a-mi lasa schimburile intr-o punga alba si nu galbena, o gasesc imediat acolo unde am lasato. Ma schimb, iau bicla si plec pe traseu pt a incuraja si a face cateva poze maratonistilor. 

Fac tot traseul pana la magazinul Unirii, aici mai zabovesc putin pt cateva poze, dupa care plec la munca, ca de, distractie, dstractie, dar trebuie sa mai si muncim.

Chiar daca au trecut cateva zile de la concurs, reusesc totusi sa-mi amintesc cateva lucruri de care am fost multumit si altele de care nu. De fapt, imi amintesc destul de putine :).

Toaletele, vesnica problema de la concursuri, noroc ca m-am descurcat cu cele din parc. Traseul, in mare parte frumos, doar partea cu straduta aceea care a facut dreapta din Victoriei si a doua urcare/coborare pe langa Casa Poporului mi-ar placea sa nu mai fie la urmatoarea editie. Puncte alimentare, nu stiu, dupa cum am zis, nu m-am oprit deloc la ele, dar voluntarii de la aceste puncte au parut de fiecare data foarte saritori. Mai sa-ti sara in fata ca sa te serveasca cu ceva. Intersectarea cu alti alergatori. Daca la ultima participare la semi, am avut probleme serioase in rondul de la Unirii unde m-am intersectat cu un grup compact care acolo intorcea spre Casa Poporului, de data asta, chiar daca m-am intersectat la Izvor, erau rasfirati, si mai mult, mi-au redat pofta de alergat. 

Ahhh, mi-am amintit ceva foarte urat. Inainte de urcarea pe Victoriei, chiar inainte de curba, un tip din fata noastra de care noi ne apropiam, arunca ambalaje pe jos. De fapt, initial am vazut cum ii cad niste bucatele mici, ca cele pe care le rupi la inceput dintr-un baton, ceva, si la cateva secunde vad cum arunca tot ambalajul. Omule, daca citesti aceste randuri, ramane valabil exact ce ti-am transmis atunci. Esti needucat, necivilizat si meriti sa participi la un concurs care are traseul prin jurul unei gropi de gunoi.

Ca sa nu termin postarea cu ceva urat, incerc o promisiune. La anul in mai, o sa incerc sa-mi imbunatatesc timpul la 10k, sub 37min, sau la semi sub 01:22:00. ramane de vazut cum o sa ma simt pana atunci. Momentan, inca sunt in pauza si abia de la inceputul lui noiembrie o sa-mi incep un progam de antrenamente care sa duca la ceva frumos.

Dragi prieteni, amici si cunoscuti, pana la primul concurs din 2017, ne mai vedem pe strazi, parcuri, munte, alte concursuri la care veti lua voi startul.

Multe mltumiri CiucasX3, alaturi de care formam o echipa, familie, nebuna si frumoasa. 

2X2RACE 2016, anul revansei.

Anul revansei, ce ciudat suna, dar are ceva adevar. In 2014, din cauza conditiilor meteorologice, cursele au fost scurtate, iar pe langa asta, m-am accidentat la lacul Caltun si am terminat cursa intr-un picior, cu un timp foarte prost. In 2015, imi doream sa termin in 10 ore. Plec cu 5 min. intarziere, merg bine pana pe Moldoveanu, ma intorc in saua Capra cam in sub sase ore, dar fiind obosit, cunoscand ce traseu urmeaza spre Negoiu si influentat intr-o anumita masura de un prieten, pur si simplu abandonez cursa, fara dureri, fara nicio problema majora, doar pe motivul ca nu ma incadram in cele 10 ore. Normal ca pe urma mi-a parut rau ca nu am continuat :). Din aceste motive consideram acum anul revansei.

Cu ceva timp in urma, cand mi-am facut lista de curse si obiectivele la ele, pentru 2X2 trageam sperante la sub 9 ore. Un obiectiv indraznet, dar plauzibil avand in vedere ca m-am antrenat mai mult fata de anul trecut. Chiar cu trei saptamani inainte de cursa, am facut un antrenament in Bucegi de 46km cu 4200 dif. de nivel in sub 10 ore, si asta fara geluri si izotonic, ceea ce imi arata ca sunt pregatit sa scot sub 9 ore.

Saptamana dinaintea cursei. Ma odihnesc bine, nu e zi in care sa nu dorm macar opt ore. Mananac cat de cat bine, nu carne grasa, nu pateuri, foietaje sau alte prostii, doar peste intr-o zi, paste trei zile la rand, fructe multe, banane zilnic, iaurt, fulgi.... Hidratat, ma hidratez bine, cu trei zile inainte, maresc doza de apa cu 500ml pe zi, ceea ce a devenit o obisnuita care am vazut ca a dat roade, mai ales la cursele scurte. Antrenament nu fac decat o alergare de 10 km la ritm lejer cu trei zile inainte, plus cu bicicleta la munca, acasa, dar tot la ritm lejer, cat sa nu ma oboseasca. Ce sa mai, atat cat se poate sau cat stiu, am incercat sa fac lucrurile corecte pentru aceasta cursa.

Ziua dinaintea cursei. Plecare din Bucuresti cu doi amici pe la 11:30, oprit in Ramnicu Valcea si asteptat o ora jumatate o portie de paste, prins o ploaie buna pe Transfagarasan si ajuns la Balea pe la 17:00. Aici, cei doi amici si-au montat cortul, eu m-am revazut cu oameni dragi, prieteni si alte cunostinte, dupa care ne-am ridicat kiturile si m-am bucurat de tricou si sapca care sunt foarte frumoase. Mai departe, cei doi m-au coborat cu masina la pensiunea Paraul Rece(conditii bune, mancare buna), unde mi-am luat si eu in primire camera. Era deja trecut de 19, asa ca mi-am pregatit echipamentul pt ziua urmatoare care a constat din tot ce era obligatoriu plus o parte din cele recomandate. Ca alimentatie l-am incarcat cu 2 geluri, 2 batoane, cateva pastile efervescente, un mar, doua pachete de biscuiti BelVita, un salam de biscuiti, o punga de covrigi sarati, un Bounty si doua sticle de 500ml cu apa. Restul serii, pana la ora 23 cand a ajuns si prietenul Madalin, l-am petrecut citind Omul Ultra. La somn m-am bagat pe la 23:30, dar am adormit destul de greu. Se parea ca aveam emotii pentru ziua urmatoare, ceea ce nu prea mi se mai intampla la curse.

CURSA

Incepe numaratoarea, parca mi-au mai trecut emotiile. De fapt, e un soi de nerabdare. Gata, am pornit, si incepe acea senzatie de libertate, nebunie amestecata cu placere. Parca e un drog :).  Sunt putin mai in spate ca stiu prea bine ce urmeaza si nu are rost sa ma inghesui printre primii. Pac, pac, pac, inca e intuneric, ceea ce ma face sa cobor dreptele cu multa atentie, in ritmul celorlalti. Ajung in drum, ma uit in fata si sunt peste 40 de alergatori. Stiind ce urmeaza, zambesc in sinea mea, mai ales cand mai vad pe cate unul cum sprinteaza si ma depaseste. O tin in ritm de jogging. Na ca incepe prima urcare serioasa. Un, doi, un, doi, si urc intr-un ritm constant. Uf, ce aglomerat e pe cararea principala. Ia stai sa o iau printre stancile astea ca poate mai evit si eu niste alergatori. Da, hai ca e bine. Sa o tin tot asa. Aud respiratii suieratoare, gafaieli, si eram doar la inceput. Asa am invatat si eu, doar cu timpul, ca la cursele lungi esti mai castigat daca pleci incet. Si inca nu ma pricep destul de bine, simt ca mai am si eu de invatat cum sa-mi fac un ritm constant indiferent de inclinatia pantelor. Continui bine pana in Saua Capra. Ooo, uitasem de aceasta priveliste ce tocmai mi s-a deschis in fata ochilor. Este exact genul care te face sa descoperi neincetat, sa te misti continuu, sa nu pierzi nimic. Mmm, ce mult mi-ar placea sa am atata energie incat sa cutreier toate aceste vai, sa strabat toate crestele, varfurile, culmile..., care se vad in zare. Hai ca ajunge atata visare. Ia sa marim putin ritmul ca mai tarziu parca nu mai am loc sa depasesc. Talpile se infig bine pe suprafata, fie ca e pamand umed sau stanca si cat ai clipi cobor pana la lac. Frumoasa e caldarea asta a Caprei! Stanga pe carare, din stanca in stanca, iar pamant umed, in plina coborare pe Piciorul Caprei. E te doi flacai, pai na, ce fac acum? ca nu pot sa depasesc iar tipul asta nu pare ca are de gand sa-mi faca loc. Nu, nu imi place deloc sa stau in spatele cuiva pe coborare. Ma simt exact ca la masina, cand nu poti anticipa nimic. Aha, acum e momentul, top, top si gata, am trecut de baieti. Ii dau mai departe, ajung si cobor lanturile de pe portiune La Trei Pasi De Moarte. Uuu, ce-mi mai place haul asta, frumos, n-am ce zice. Bate vantu mai tare si ala sunt, ma zboara cateva sute de metri mai jos :). Alerg usor, urc, cobor, ajung la urcarea pe Vf Mircii, mai prind si depasesc un concurent pe care il recunosc de la maraton Brasov. Incepe coborarea de pe Mircii, mmm, ce urata e, foarte alunecoasa. Na, pana la urma imi fuge un picior si ma umplu cu noroi de la fund pana la glezne. Ii dau mai departe, ajung la Podul Giurgiului unde sunt surprins sa-l prind pe Codrea, un domn, foarte bun alergator de prin Valea Jiului care probabil s-a alimentat mai mult aici. Eu nu prea stau, apa am, asa ca ii dau mai departe. Codrea in fata mea. Stau putin dupa el, dar stiind ca e mai antrenat ca mine, o las mai usor, iar el se indepartea tot mai mult. Continui in ritmul meu, stiam ca daca fac prostia sa ma iau dupa cineva, era de rau. Mai un vf, creasta, curba de nivel, privelisti superbe si uite asa ma apropiam de urcarea pe Vistea. Opaa, asta e Palici. Bravo omule, deja te-ai distantat de urmaritori. La nici doua min. apare si spaniolul, si la mai putin timp dupa spaniol, apare si Preda, unul din elita alergatorilor de la noi. Ma bucur si pt el, atat Palici cat si el, acolo cat am schimbat cu ei cateva vorbe, mi-au lasat impresia unor baieti simpli, muncitori si foarte de treaba. E timpul sa iau un gel, ceea ce si fac. Incep si urcarea spre Vistea, ceva mai sus, iar il vad pe Codrea, si chiar acolo unde pare ca se termina urcarea(dar nu se termina), pare ca e Adelin, alt alergator foarte bun care s-a antrenat mult anul asta. Hm, interesant, n-am gafait mai deloc si cu toate astea n-am ramas foarte mult in spate. Urc, urc, ajung la portiunea cu catarat, descatarat, ma intersectez cu Adelin, ii urez spor si bafta, ma intersectez si cu Codrea, caruia si lui ii urez cele bune, dupa care continui pana pe Moldoveanu, unde ajung si eu cam la 02:30:00 de la start.

Ajuns pe varf, ma asez jos, intr-una din cele doua sticle cu apa bag o pastila si imi prepar bautura izotonica. Mai iau cateva inghitituri de apa, imi strang si betele care pe alocuri m-au incomodat, in special pe coborari si portiunile tehnice unde am fost nevoit sa-mi folosesc bratele, dupa care o iau la pas, ca doar intre timp au mai trecut doi, trei baieti. E, da, acum fara bete imi e mult mai usor sa trec de portiunea tehnica. Vine coborarea, ii dau tare, talpile sfaraie pe coborarea asta in serpentine. Ma intersectez cu multi concurenti, dar pe putini am timp sa-i privesc in timp ce ii salut. Pe unii nici macar atat, dat fiind ca incercam sa fiu cat mai atent unde pun piciorul. Ma frate, concurentii imi faceau loc, oameni de nota zece, dar de unde au aparut atatia turisti pe care trebuie sa-i evit? Ups, asta a durut. Intr-o incercare de a evita cararea pe care erau turisti, alunec pe o stanca si foarte frumos imi julesc genunchi, palma, cot, umar. Ma ridic, si ii dau mai departe pe coborare ca si cand nimic nu s-a intamplat. Una dintre partile frumoase ale acestui concurs, e, ca te intersectezi cu toti concurentii care au luat startul. Asa si eu, ma salut cu unul, altul, multi cunoscuti care nici nu stiam ca au luat startul. A, si tare mult ma bucur, dar si rusinat sunt, cand sunt strigat pe nume de oameni pe care nu ii cunosc. Ce a fost asta? O sageata, junghi care a plecat de la cativa centimentri de deasupra calcaiului drept si s-a dus in calcai, m-a speriat serios. Asa cum a venit, tot asa a disparut, in cateva secunde nu mai simteam mai nimic. Ajung iar in PC din Podu Giurgiului. Aflu de la voluntari ca sunt undeva pe locul 7,8. Ceva nu prea imi iesea, dar am considerat ca pe coborarea in viteza de pe Vistea am depasit vreo doi concurenti fara sa-mi dau seama. Ma simteam bine avand in vedere distanta si diferenta de nivel parcursa pana aici. Doar o usoara oboseala, care era normal sa apara. Umplu sticla de apa, mananc cate ceva si ma pregatesc psihic pentru urcarea din fata ochilor. Incep urcarea. Nu fac 100 metri si iar imi trece acea durere ascutita de ma face sa nu calc normal cateva secunde. De data asta parca simt cum imi amorteste calcaiul, ceea ce chiar ma surprinde si sperie. La fel, dupa cateva secunde imi trece, mai ramane doar un disconfort usor. Incep iar sa urc, dar incep sa simt si oboseala. Hai ma, asa dintr-o data, ce rahat. Continui intr-un ritm mai usor, la pas de drumetie, si ajung iar pe vf Mircii. Nu mai cobor in viteza, de fapt parca picioarele au obosit asa dintr-o data. Ciudata senzatie incercam. Gambe, pulpe, fata, spate, toate incepeau sa doara, si nu parea acel gen de durere care poate fi depasita tragand din dinti, nu, parea acel gen care se instaleaza si te face sa nu mai poti. Termin de coborat, mai merg ce mai merg si gata, pe o portiune unde abia era loc de o persoana pe carare, ma intind in iarba. Portiunea era cam asa. Perete de stanca, carare ingusta, cativa centimentri de iarba si urma haul, dar chiar daca parea foarte expus, pur si simplu nu mai puteam sa continui. Durerile erau ingrozitoare si parca se intensificau chiar si stand jos. Acum nu stiu, poate era doar o impresie de moment. Stau cel putin 20min pe jos. Toti concurentii care ma depaseau, incercau sa-mi ofere ajutorul, doar ca eu nu stiam ce am nevoie. Intr-o combinatie de durere si frica ca nici la a treia participare nu pot sa termin traseul, mai ca imi venea sa plang. Asa ceva! Probabil daca nu treceau atatia concurenti, varsam macar cateva lacrimi. Un turist ma vede chircit de durere, imi ofera o crema pe care o si folosesc pe toata suprafata ambelor picioare. O munca titanica care m-a stors de ultimele picaturi de vlaga, mai ales cand ma intindeam sa dau pe gambe :(. Un concurent imi ofera un plic cu magneziu, care la fel, il folosesc imediat cu niste apa. Continui sa stau intins. Pur si simplu nu puteam sa ma ridic in picioare. Daca inainte de cursa aveam obiectiv de sub 9 ore, acum imi doream din tot sufletul ca macar sa-l pot face in timpul limita, doar sa pot continua. Firar, daca tot stau aici, macar sa fac niste poze. Hmmm, era obositor sa-mi scot pana si telefonul, asa ca prefer sa mai astept. Pana la urma scot telefonul si profit ca sa-mi scot si un gel pe care il folosesc imediat. Pana la urma ma urnesc din loc, incerc sa ma tin de un grup de patru concurenti ce tocmai au trecut. Merg ce merg, dar dupa cateva sute de metri, ma asez pe o stanca unde mai stau cam cinci min. O iau iar la pas, de acesta data foarte incet. Daca mai devreme ma bucuram de tot ce imi vedeau ochii, acum nici macar nu mai priveam, nu ma mai interesa nimic, incercam doar sa-mi misc picioarele. Vreau sa mai mananc cate ceva, dar nimic nu vroia sa intre. Usor, usor reusesc sa ma deplasez. Dupa aproape sase ore ajung iar in Saua Capra. Ma uit spre Balea, dar in mintea mea hotarerea era luata cu multe minute inainte. Incep sa urc usor pe Iezerul Caprei si chiar sa fac poze concurentilor cu care ma intersectam sau care ma tot depaseau. Imi placea treaba asta, reuseam astfel sa-mi distrag atentia de la oboseala mea. Pas cu pas reusesc sa ajung la PC Izvorul Paltinu. Stau cam 10 min, in care mananc cate ceva, dar cel mai important ca ma mai odihnesc. Incepeam sa ma simt mai bine. O iau iar la pas, urcat, coborat, plat, totul la mers, nici pic de alergare, simteam ca sunt la limita. Reusesc sa ma tin putin dupa un grup de vreo trei concurenti, printre care si fata care era pe locul doi si careia ii dau betele mele ca avea mare nevoie de ele. Asa trec de Laitel, Caltun si ajung la urcarea pe Struga Doamnei. De aici ma agat de un tip, si continui in ritmul lui care era la fel de incet pentru ca era si el obosit. Era de inteles, omul era la a doua lui cursa montana. Ajungem cu greu pe Negoiu, o luam inapoi, ne tot intersectam cu multi concurenti.

Iar Strunga Doamnei, Lacul Caltun, unde facem si o mica pauza de vreo 5 minute in care mancam ceva si luam niste apa din lac, dupa care incepem urcarea pe Laitel. Incet, incet, ca eram terminati. Daca pana aici am mers incet, dar fara opriri, acum ne-am oprit de vreo doua ori pana sa terminam de urcat. Nici sa vorbim nu ne prea mai ardea. Incercam sa ma tin de el, simteam ca daca il pierd, gata, o sa-mi fie foarte greu sa-l mai termin, nu ca acum nu imi era, dar tinand ritmul lui, parca ma ajuta psihic. Reusim sa urcam, coboram si acum trebuia urcat Laita. Am tras sapca mai pe ochi ca sa nu mai vad cat e de urcat. La fel ca mai devreme, m-am tinut in curul lui, si am pus un pas, inaintea altuia, asa ca in cartile scrise de ultramaratonisti. Erau momente cand nu ma mai gandeam la nimic, doar sa pun un picior dupa care pe urmatorul. Stiam de cand m-am inscris ca o sa fie greu. La start, la fel, stiam ca o sa fie greu, dar chiar in halul asta nu m-am gandit nici macar o clipa. Ne oprim si pe aceasta urcare de cateva ori, asa, cateva clipe cat sa ne tragem sufletul. Cum, necum ajungem iar in PC Izvorul Paltinu. Mancam, bem, stam cateva minute si ne urnim. Incepem sa urcam pe Paltinu, incet, dar surprinzator, nu ne mai oprim deloc. Mergem la pas, coboram la fel, incepe si urcarea pe Iezerului, incet, dar tot fara sa ne oprim. Dupa urcat, incepem chiar sa alergam usor, pentru prima data in ultimele ore. Cand sa incepem coborarea, a inceput sa ploua asa ca am continuat sa coboram in alergare, usoara ca acum totul era ud, dar alergare. Asa ajungem amandoi la finish, dupa 11:03:00, uzi pana la piele, rupti de oboseala, dar fericiti ca s-a terminat si ca am reusit.

Cam asta a fost Inov8 2X2 Race 2016. 

Ce am invatat din aceasta experienta? In primul rand ca alimentatia e foarte importanta si ca trebuie sa ma documentez mai bine in aceasta privinta. Ca inca nu mi-am gasit ritmul care sa ma ajute intr-o cursa mai lunga. Ca uneori nu conteaza pe ce loc termini, important e sa termini. Ca un pahar de cola face minuni pe final de cursa. Ca...

Partea buna a acestui concurs, exista si asa ceva :). Mi-am facut un nou prieten, pe care nu l-as fi cunoscut probabil niciodata daca nu era aceasta experienta.

2017, da, daca o sa fiu sanatos, fara discutie o sa particip iar.

Recomandari pentru organizatori:

Sa se respecte ora festivitatii de premiere. Din pacate anul asta n-am putut sta mai mult de ora 21 pt festivitate.
In ceea ce priveste kit-ul, daca unii au avut sapca, iar altii jambiere, poate era mai bine sa existe o optiune in care concurentii sa poata bifa o casuta in functie de ce isi doreste.
In rest, concursul a fost asa cum sper sa fie si anul viitor, de la punctele de alimentare si pana la muzica de la start, finish, totul sa ramana la fel.


Multumiri CiucasX3 pentru sprijinul acordat.

Marathon 7500.

Concursul care ma invatat semnificatia cuvantului ECHIPA si care a dus la al treilea abandon din scurta mea cariera de alergator montan.

Am participat la proba elite, mixt, impreuna cu Ruxandra, colega de la CiucasX3. Pe aceasta cale tin sa si multumesc echipei CiucasX3.

Da hai sa facem intai o mica descriere a concursului.

Marathon 7500 este o competitie care se tine in muntii Bucegi si are doua probe. HOBBY, aproximativ 45km cu 3700 diferenta de nivel si ELITE cu aproximativ 90km si 7500 diferenta de nivel. Este UNIC si probabil cel mai dificil, prin faptul ca pot participa doar echipe de cate doi, fete, baieti, mixt si ca se tine doar pe trasee turistice, ceea ce duce la foarte putine marcaje de concurs, doar in unele puncte cheie.

Cum am ajuns sa participam? pai, uite asa :).

Cu un an in urma, ea a participat la aceeasi proba alaturi de Dragos State. Au scos peste 34 de ore. Pe atunci imi tot povestea cat de greu a fost, frumos..., si din vorba in vorba, ne-am propus ca anul asta sa participam impreuna si chiar sa incercam un podium. Eu eram mai increzator pentru asa ceva, de fapt, eram convins ca se poate. Experienta avea ea, traseele le cunosteam amandoi destul de bine, asa ca tot ce lipsea, era un antrenament bun. Pe atunci ne-am propus un plan de antrenament, atat impreuna cat si individual. Cele impreuna trebuiau sa fie ture lungi de iesit prin munti, iar cele individuale, scurte alergari prin oras, parcuri, sala... Din pacate, o data cu trecerea timpului, lucrurile nu au evoluat chiar cum mi-as fi dorit eu. Din diverse motive, cele lungi nu au fost chiar asa cum ne-am propus. De fapt, au fost doar cateva drumetii :(. Pe langa asta, au mai fost si cateva certuri care au pus in pericol participarea noastra ca echipa, in special pe motivul ca n-o sa ne intelegem in timpul cursei. Asa credea ea :). Zicea, ca o bat prea mult la cap, ca vorbesc mult... :).

Timpul trecea si din cauza lipsei de antrenamente, increderea mea ca putem scoate un rezultat bun, scadea. La un moment dat, chiar am luat decizia de a nu merge la Bate Toaca in speranta ca putem folosi weekendul respectiv ca sa facem un antrenament bun de doua zile. Pana la urma a iesit doar o drumetie cu o scurta alergare, sambata, iar duminica doar o coborare pe Cerbului. De fapt, atunci i-au si aparut durerile la genunchi. Imediat cum mi-a spus, am banuit ce e, sindromul iliotibial. Cu toate astea am sperat sa nu fie asa. I-am si zis. Vezi cum te simti zilele urmatoare si in functie de asta hotaram ce si cum. La doua, trei zile, o intreb cum se mai simte. Imi zice ca a facut o ora de bicla si nu a simtit nici o durere. Ma bucura asta si incep sa sper ca nu era vorba de sindromul iliotibial. Fac greseala sa nu o mai intreb nimic zilele urmatoare, in ce priveste sanatatea. Daca cu un an in urma ma gandeam la podium, o data cu trecerea timpului, datorita lipsei de antrenament, accidentarilor, certurilor, speram acum, cu cateva zile inainte, macar la un 28 de ore.

Mi-am luat concediu o saptamana pt acest concurs, de joi pana joi. Stiam ca e foarte posibil sa fac febra si sa am nevoie de doua, trei zile de odihna. Imi ziceam, chiar daca nu o sa mai poata continua ea, o sa o fac singur pana la finish, ceea ce tot la oboseala va duce.

Saptamana concursului.

Joi ne intalnim si plecam pe la 12 din Bucuresti. Ajungem pe la 16, luam kit-urile, ea isi pune cortul, eu ma cazez la pensiunea Coteanu "multumesc Costel", si incepem sa ne pregatim de cursa. Ea are noroc si in prima noapte nu doarme la cort, ci intr-o camera de langa a mea, cu o tipa din Iasi care statea singura. Asta a dus la a ne fi mai usor sa pregatim rucsacii pt cursa. Am incercat sa impartim de asa fel incat rucsacul meu sa fie mai greu. Nu prea a iesit cum ne-am dorit :). Erau aproape la fel ca si greutate. Intre timp aflu de la ea ca in zilele dinaintea concursului, la o alergare prin Tineretului, iar a simtit dureri la genunchi. Pe la 23 am tras pe dreapta, dorindu-mi sa ma trezesc pe la 4. Nu adorm imediat. De fapt, incerc sa ma gandesc la cursa. Ce sa las in bagajul de Pestera, ce in cel de Omu? Cum o sa ma inteleg cu ea, stiind ca e o fire panicoasa si putin conflictuala. Ce o sa fac in cazul in care nu mai poate continua. Pana la urma am adormit cu gandul ca mereu m-am descurcat si m-am adaptat situatiei. Suna telefonul, il opresc si mai stau intins cateva clipe gandidu-ma la ce urmeaza. Bate la usa Ruxandra si ma intreaba daca m-am trezit, de fapt vroia sa se asigure ca ma trezeste :). Da, m-am trezit. Ma dau jos, imi pregatesc micul dejun, deja obisnuitul iaurt cu fulgi si alte nebunii plus o felie de paine cu unt de arahide. Definitivez rucsacul si cele doua bagaje, care unul ramanea in masina la Pestera, iar celalalt trebuia sa-l urce Cristina la Omu. In ambele aveam haine uscate si cate ceva de mancare. De, vremea se anunta cu ceva ploi si destul de rece pe timp de noapte. Minutele au trecut imediat si la 05:15 ne-am deplasat in zona de start. Mda, aici am exact acel sentiment pe care poti sa-l ai doar la astfel de concursuri. Nu prea mai am emotii inainte de concursuri, in schimb, nu pot descrie ceea ce simt cand vad acesti oameni, prieteni, cunostinte, aceste pregatiri, forfota, sustinatorii, muzica, de parca toate stiau la ce urma sa ne inhumam. E ceva UNIC. Dupa cum am zis, doar la unele concursuri poti trece prin astfel de trairi. Se face verficarea echipamentului, dupa care mai zabovim cam 20min in zona de start.

1, 2, 3, START. Plecam in alergare usoara pe cei primii doi km de asfalt. In ceea ce ma priveste, stiam ce ritm sa am, cum sa abordez urcarile, coborarile, dar trebuia sa ma adaptez la conditia ei. Nu era usor. Aleg sa stam aproape si sa o intreb din cand in cand daca se simte bine asa. Incepe si prima urcare prin padure. O lasam la pas de drumetie. Stim amandoi ce urmeaza. Inainte de a se termina prima urcare, aflu de la ea ca genunchiul a inceput sa o doara, cu toate ca inainte de start a luat o pastila de aulin. Mmm, nu imi placea ceea ce am aflat. Facem o ora si cinci min. pana la primul punct. In nici doua ore coboram in Poiana Stanii. Mai tot timpul am stat despartiti doar de cativa metri. Cum ramanea mai in spate, cum incercam sa o las mai moale ca sa ajunga in imediata mea apropiere. Stiam ca orice detaliu conteaza intr-o asa cursa, asa ca incercam tot timpul sa consumam intai apa de la ea, pt a avea o greutate mai mica. Printre altele, ne-am pus la punct si un fel de strategie de genul. Cand vroia sa bea, imi dadea mie betele in mers si continuam sa mergem. La fel cu bidoanele, incercam pe cat posibil sa facem totul in timp ce mergeam. In trei ore si cateva min., dupa o urcare sustinuta, am ajuns si la Piatra Arsa. Ne simteam bine. De fapt, au fost cateva momente in care Ruxandra a zis ca nu se simte prea bine. Ca nu prea avea energie. M-am gandit ca poate am mers eu prea tare si ca pe viitor trebuie sa am mai multa grija. Nu zabovim prea mult. Luam doar niste apa si plecam pe Jepii Mari.

La inceput, pe portiunea mai tehnica, eram singuri. Chiar ne intrebam, unde au disparut toti? ca doar pe urcarea din Valea Stanii, eram o gramada cam cu acelasi ritm. Aha, apare o chipa, chiar de mixt, o depasim, apare alta, de baieti, iar depasim si continuam sa coboaram nici prea repede, nici incet, ci in ritmul ei. Mai dam de o echipa de mixt. Coborau cu o idee mai incet fata de noi si nu stiu de ce, dar banuiam ca impreuna cu ei suntem cam pe locurile 3, 4 la mixt. Ne tinem aproape, si cand mai aveam putin sa-i depasim, tipa din echipa respectiva, cade urat, direct pe burta, si trage un geamat :(. Se lovise la genunchi. Oprim in dreptul lor si intrebam daca putem ajuta cu ceva, nu de alta, dar genunchiul ii sangera, iar pe chipul ei se vedea ca o doare destul de rau. Nu au nevoie de nimic asa ca plecam mai departe. Nu trece un km. si ma trezesc cu Ruxandra ca face exact acelasi lucru, se intinde toata pe burta, ba mai trage si un icnet cu cateva lacrimi de durere ca se lovise in genunchi. Stam cateva min. pana isi revine, suntem depasiti de cateva echipe care ne-au intrebat daca avem nevoie de ajutor, printre care si echipa cealalta de mixt, dupa care continuam spre intersectia Jepilor. Aici ajungem in patru ore si cateva min. si tot aici zabovim cel mai mult pana acum. Mancam cate ceva, masline, cascaval, fructe..., alimentam cu apa si incepem sa urcam pe Jepii Mici. In imp ce urcam, dam peste o alta echipa de mixt. Tipa se simtea foarte rau asa ca Ruxandra ii ofera un plic de magneziu cu calciu, ca de, competitie, competitie, dar asta nu inseamna sa nu iti ajuti aproapele atunci cand are nevoie. Plecam mai departe. Urcam, urcam, ce sa mai, Jepii Mici au darul sa dovedeasca pe multi, asa ca si noi in partea finala incepeam sa simtim oboseala. Pe coborarea si urcarea Jepilor am avut cu Ruxandra niste discutii de genul, poate nu mai continui de la Pestera, sa vad cum ma simt cu genunchiul. La care eu, replicam, n-o sa mai poti, continui singur, nu e problema. Ziceam asta, dar de fapt in sinea mea eram suparat si speram sa poata continua. In timp ce urcam, ma tot gandeam. Cum naiba, concediu luat, bani cheltuiti, ratat Bate Toaca si alte concursuri pe care le-as fi luat in calcul, pt. ce, doar ca sa abandonam? Putea sa-mi zica dinainte. Puteam sa gasim o solutie. Sa trecem la hobby, sa fac echipa cu altcineva..., dar nu, ea a crezut ca poate cu niste pastile sa faca o ditamai cursa. Mda, eram suparat si chiar imi doream sa putem continua. Cu toate astea, nu ii zic nimic, o las sa creada ca nu sunt foarte suparat. Ajungem la Pestera in putin sub 7 ore.

 Intram in cort, mancam ceva, ne schimbam hainele si adidasii. Cativa stropi de ploaie ne pacalesc sa tragem o geaca si pantaloni lungi pe noi, dupa care plecam la drum. Nu am adus nici unul vorba de abandon, ceea ce ma facea sa cred ca putem continua, ca pana la urma nu are ceva grav, atata timp cat a putut pana aici sa mearga bine si vrea sa continue, inseamna ca e doar ceva trecator. Urcam spre Omu. Pana pe la jumatatea urcarii ne simtim foarte bine. Cealalta jumatate, incepea o usoara oboseala sa-si spuna cuvantul. De fapt, pe la jumatate, observam cum se apropie de noi o echipa de mixt si cum la randul nostru, ne apropiam de alta echipa de mixt. Cei care veneau, erau de fapt cei care au primit plicul de saruri, iar cei de care ne apropiam noi, era echipa care s-a oprit in urma cazaturii de pe Jepi. Banuiam ca toate trei echipele ne aflam in top 5 la mixt, ceea ce ma bucura, dar in acelasi timp incercam sa-mi pastrez cumpatul. Stiam ca secretul e sa ai propriul ritm, sa nu te intereseze altii, asa ca nu maream viteza pt nimic in lume. Daca simteam ca e cazul sa o lasam mai usor, apai asa faceam. Mai ales ca din calculele mele, ne incadram undeva la 26 de ore, ceea ce era mai bine decat banuiam inainte de start. Ajungem la Omu, intram inauntru, mancam iar masline, cascaval... si incepem sa coboram pe Cerbului. Intre timp Ruxandra a vorbit la telefon cu Andrei si urma sa ne intalnim undeva pe parcurs cu el. Coboram bine, intr-un ritm multumitor, fara fortat, cel putin asa incercam sa cred, ca nu o fortez. Pe alocuri o lasam pe ea in fata, tocmai ca sa tina ritmul potrivit. Serpentine, stancarie, ajungem la pomi, ne intalnim cu Andrei, ne salutam si plecam mai departe. Mai e putin de coborat prin padure, ajungem la portiunea de usor plat unde o lasam mai usor si cand dam sa urcam o portiune de cativa metri, o apuca durerile de genunchi, mari. Ea zice ca poate continua, ca vrea sa incerce urcarea pe Bucsoiu si pe urma vede ce si cum. Zicea ca nu vrea sa ma dezamageasca. Eu, chiar daca imi doream sa continuam, mi-am dat seama ca ea nu are de gand sa renunte si ca trebuie sa iau eu decizia. Ma mai gandesc cateva clipe si ii propun sa abandonam impreuna, de fapt insistam sa facem asta ca doar stiam prea bine ce inseamna durerile de la tendonul iliotibial. Eram pregatit ca in cazul in care insista sa continuam, sa o las singura, eram sigur ca asa n-o sa continue. Plange, nu inteleg de ce anume. Ca nu poate termina cursa, ca m-a dezamagit, de durere, poate toate la un loc. Incerc sa o linistesc, si imi dau seama ca nu eram chiar atat de dezamagit. Ajungem cu greu la Gura Diham, aproape 11 ore de la start si abandonam. mai departe luam tractorasul pana-n Busteni, de unde Madalin"multumim" vine si ne ia cu masina pana la Pestera.

Cam asta a fost 7500 nostru.

Am spus la inceput ca acest concurs m-a invatat ce inseamna ECHIPA. Da, chiar am inteles. Am invatat sa merg in ritmul celuilalt, chiar daca nu e cel care imi convine. Am invatat sa-mi ofer ajutorul, sa pun mai presus colegul decat pe mine. Am invatat sa intreb si sa ascult, sa vad cum se misca celalalt. Am mai invatat ca uneori sa te retragi, e mai bine decat sa continui, mai ales cand e voarba de colegul tau. Am mai invatat ca acele cheltuieli, zile de concediu si alte lucruri care ma deranjau, nu sunt totul. Nu, sa participi in echipa, inseamna ca orice se intampla, e ca si cum ti s-ar intamplat tie. Echipa la 7500 e formata din doua persoane, dar de fapt e un intreg. Orice se intampla, se intampla echipei si nu uneia din cele doua persoane. Da, a durat ceva timp pana sa inteleg astea. De fapt, le-am inteles foarte bine abia in urma abandonurilor unor prieteni, care mi-au povestit una, alta.

Daca mai particip la 7500? In mod sigur ca da, nu stiu cand, nu stiu cu cine, dar da, pentru ca e UNIC.

Multe multumiri organizatorilor, voluntarilor care au muncit mult si nu de putine ori, in conditii vitrege pt a ne usura noua cursa. Nu in ultimul rand, fotografilor, a, si mai ales bucatarilor :).

Dupa abandon, a urmat o zi de sambata in care am incercat sa fac ceva miscare pana la Omu alaturi de cei de la hobby si ceva poze, tot celor de la hobby.

Seara, la festivitatea de premiere, m-am ofticat putin cand medaliiile au fost sparte in fata mea, cand buff-urile de finisher urmau sa fie folosite pt un banner, cand cele doua echipe de mixt cu care ne-am tot intersectat, au iesit pe podium, dar simteam ca asta face parte din farmecul acestui concurs.

Duminica a fost ziua de o plimbareala prin canionul Horoabelor si intoarcerea spre Bucuresti.

Luni, din pacate, m-am trezit cu o toxiiinfectie alimentara care m-a tinut la pat si la baie :(, ca de, cine stie ce prostii am mancat, si cum asta nu era deajuns, mai aveam si ochii rosi si buzele crapate de la vantul din Batrana. Noroc ca abia joi trebuie sa merg la munca.

Urmeaza 2X2, care dupa parerea mea, e cursa cu cel mai frumos si tehnic traseu de la noi din tara. Obiectivul e sa scot sub 9 ore, asa ca abia astept sa vad daca pot sau nu.

Maraton Apuseni 2016.

Nu ma asteptam, dar iata ca m-am clasat iar pe podium. Profitand de lipsa unor alergatori foarte buni si scotand un timp de 01:48:23, in cadrul cursei de semimaraton, care are 21,1 km cu diferenta nivel de 1.061 m. m-am clasat pe locul 3 general si 2 la categoria 30-39 ani.

Cum s-a ajuns la aceasta intamplare? pai hai sa vedem.

2 aprile, cu aproape doua luni in urma.

Intr-un grup de pe facebook, Cristina, o necunoscuta pt mine, posteaza ca vrea sa doneze locul de la semimaraton pt ca avea unele probleme de sanatate. Vad anuntul, stau cateva clipe pe ganduri pt ca Apuseni nu era in calendarul meu, si strig in gura mare ca as fi incantat daca mi-ar da mie. Dupa cateva formalitati cu organizatorii, intru in posesia unui loc la semimaraton.

7mai-20mai, cu doua, trei saptamani inainte.

In aceasta perioada, am incercat sa-mi gasesc cazare si transport. Am tot intrebat in stanga, dreapta, si pana la urma am noroc cu Cristina ca imi gaseste ea. Ma pune in legatura cu Axon, si gata, am rezolvat transportul.

Cu cateva zile inainte.

Tot pe facebook, Florin Glinta zice ceva despre o cabana de inchiriat. Dupa cateva tergiversari cu un cabanier care n-a fost serios, reusim prin Brigitta sa gasim o alta cabana, care era si mai buna. Tot in aceste zile constat si o problema la genunchi. Niste dureri in partea superioara a rotulei. Ciudat era ca nu ma durea in timp ce alergam, abia ziua urmatoare, la munca. Inca ma supara cu doua zile inainte, si asa stateam cu un semn de intrebare.

27 mai, o zi inainte.

Ma trezesc dimineata, bagajul gata facut, ies imediat pe usa, si la 8 sunt la Pacii. Intalnirea era la 08:15, asa ca am timp sa-mi mai cumpar cate ceva. Mai vin doi baieti, Marcel si Alex , dupa putin timp, ajunge si Axon cu masina. Plecam la drum pe la 08:30, oprim in Sibiu, mancam ceva, plecam mai departe, si pe la ora 17 ajungem in statiunea Muntele Baisorii. Ne intalnim cu proprietarul, suntem primii din cei aproximativ 19 care au zis ca vin, luam vila in primire, lasam bagajele si ne urnim spre Skiland pt a ridica kit-urile. Deja un obicei, ma vad cu oameni dragi, ne salutam, schimbam vorbe... Revenim la vila, mai ajung si alti alergatori, facem cunostinta, vorbim una, alta si o parte ne deplasam iar la Skiland pt a manca ceva. Intra niste orez, doua beri fara alcool, iar schimbat vorbe cu multi cunoscuti, se face cam ora 22 si ne intoarcem. M-am bagat la somn pe la ora 23, dar am adormit cu greu, ca de, asa e cand inca nu au ajuns toti.

28 mai, inainte de cursa.

Startul e la 09:00 pt maraton si 09:30 semimaraton, cursa la care eram si eu. Mi-am facut un obicei din a manca cu aproximativ doua ore inainte, ceea ce a dus la a pune ceasul sa sune pe la 06:05. Eh, la 05:30 deschid ochii fara sa sune. Am dormit putin, dar bine. Opresc telefonul inainte sa cante si sa trezeasca toata casa, ma dau jos din pat si imi pregatesc micul dejun. Iaurt cu fulgi de porumb, doar atat pt cam uitat sa-mi iau punga cu mix-ul format din ovaz, stafide si alte cateva nebunii. Am noroc ca in punga de la kit, gasesc un baton caramelizat cu migdale, fulgi si alte bunatati, care pe langa iaurtul meu cu fulgi, imi ajunge la fix. Usor, usor se trezesc si ceilalti din casa. Printre saluturi, cuvinte schimbate, incep sa-mi pregatesc echipamentul. Cum vremea s-a anuntat buna in prima parte a zilei, ma hotarasc destul de repede. Adidasi Inov8 255, tricoul Ciucasx3, niste jambiere, o sapca, un gel si cam atat. Cu atata lume prin casa, fiecare avand ceva de spus, timpul a trecut imediat. La opt si cateva minute ne-am indreptat spre zona de start. Iar saluturi, revederi cu oameni dragi, cunostinte mai vechi sau mai noi, si s-a facut ora de start pt cei de ma maraton. Pleaca toti, incurajez si eu acolo, dupa care incep sa ma incalzesc usor. O alergare scurta cu ritm mic, niste exercitii de stretching dinamic si ma pozitionez la start.

28 mai, cursa.

De data asta ma pozitionez in prima linie. Am emotii. De la inceputul lunii mi-am propus sa scot sub 2 ore. Abia astept sa se dea startul, ca prea se uita lumea la noi. Incepe numaratoarea si plecam. Au trecut doar cateva zeci de secunde si pe aceasta usoara urcare ma pozitionez intre primii. Imi gasesc ritmul meu, tin de el, o depasesc pe Ingrid, inca una, doua persoane si ma trezesc pe trei. Am in fata doi baieti, prea buni, au un ritm care nu e pe placul meu asa ca nu incerc sa ma tin de ei. Imediat in spatele meu sunt alti doi baieti. Dupa 1 km se termina de urcat pe drum, ajungem in saua Plopis si facem usor dreapta pe carare prin padure. Realizez ca n-am pornit ceasul primit cadou de la Bogdan, zambesc si las asa, ca doar sunt obisnuit. Facem cam doi km pe aceasta carare, cei doi cand in fata mea, cand langa mine, cand in spate, avem cam acelasi ritm. Pe unele portiuni cu baltoace, in alergare, chiar ne invitam care sa treaca primul. In poiana Buhuia, facem brusc stanga si incepem sa urcam prin iarba, tot asa, noi cei trei, ne tot invarteam pe locurile 3, 4 si 5. Iarba se termina imediat, dam intr-un drum forestier pe care continuam sa urcam si ajunem pe vf-ul Buscat. Incep sa cobor cu viteza spre poiana Sesul Cald, unde observ ca din cei doi, a mai ramas doar unul alaturi de mine. Continuam impreuna cam un km de drum in usoara urcare, pana la primul punct de hidratare, la care eu doar ma clatesc cu o gura de apa si plec. Bag de seama ca nici el nu a stat mult, e imediat langa mine, asa ca, tot continuam impreuna, urcand spre Sub Pietrele Marunte. Raman surprins ca incepem sa prindem concurenti de la maraton, care au plecat cu 30min inaintea noastra. Usor, usor, vad ca incepe sa ramana in urma. Initial la cativa pasi, ca pana sa se termine urcarea sa tot fi fost cam 50 m. Incep sa cobor pe o poteca printre ienuperi, unde mai depasesc cativa maratonisti, mai departe cobor prin padure, pe un fel de vale formata din multe pitre de toate dimensiunile si pamant umed, probabil cea mai tehnica portiune a traseului. Pe aceasta portiune, in plina viteza, mai depasesc cativa maratonisti. Urma sa le duc dorul mai tarziu. Termin de coborat, continui prin poiana Stauina Runcanilor, mai cobor prin iarba si ajung in saua La Crucea Crencii. Fac dreapta prin iarba, trec peste doua paraiase, la unul din ele ma ud putin ca a trebuit sa evit alti trei maratonisti si incep o urcare usoara si scurta, cam de 50m. Mai departe prin iarba, iar trec peste un paraias care ascuns pe sub iarba ma namoleste bine, si ajung la primul punct de alimentare. Scot gelul, dau pe gat jumatate din el, iau un pahar de apa si plec imediat. Nu plec bine si un voluntar ma indruma la stanga, fapt ce ma desparte de traseul maratonistilor. Urma sa alerg singur pana la finish. Incep sa cobor iar, cu viteza, trec printre case si colibe, ma salut cu cativa mocani care ma privesc peste gard si imi mentin un ritm alert.

Plat, usoara coborare, prin iarba, flori, faneturi, colibe las in urma mea si ajung la La Stiolne. Aflu ca mai am cam 7 km pana la finish asa ca ii dau bataie. Incepe o usoara urcare, o tin in alergare. Pe la jumatate arunc o privire in urma, puteam sa vad pe o distanta mai mare, si observ 3, 4 siluete pe la 500, 600m. Incepeam sa ma intreb cat o sa mai pot tine ritmul ala si cine o sa ma atace pe final. Eram sigur ca erau unii care si-au pastrat fortele pt ultimii kilometri. Continui sa urc spre culmea Dealului Boinic, am in fata cateva vaci, boi, vitel, care imi stau in drum, chiar pe carare. Am varianta sa trec printre ei, sau sa-i ocolesc. Aleg varianta doi, ii evit pe la 2, 3m, asa prin iarba, vitelul incepe sa se miste in directia mea, iar eu nu ma las neam, continui sa alerg pe aceasta urcare. Termin de urcat, ultimii 10 m in mers ca nu mai puteam, pulpele ardeau si respiratia suiera, fac stanga pe culme, imi recapat respiratia si incep sa obor in viteza spre casele din satul Muntele Cacovei. Pe coborare asta abrupta, iar ma intersectez cu cateva animale, care de aceasta data se dau din calea mea, asa ca pot tine un ritm nebun. Ajung jos, pe un podet traversez paraul Vadului, fac stanga printre casele satului, arunc iar o privire ca puteam observa toata acea coborare, vad ca era cineva si calculez in capul meu ca ne despart cam doua minute. Continui in usoara urcare, trec alt podet,

mai urc putin si ajung la ultimul punct de alimentare. Stiam ca urmeaza un drum forestier care urca usor, cale de trei km. Atat mai aveam ca sa ajung la finish. Daca puteam sa-l alerg pe tot, aveam sanse bune sa termin pe trei, asa simteam. Iau doar o gura de apa si plec imediat. Nu trece mult timp si incepeam sa simt ca imi ard picioarele, respiratia iar era foarte accelerata, dar nu ma lasam. Incercam sa ma gandesc la orice, numai la sa nu ma opresc, nu. Stiam ca daca o dau pe mers, o sa-mi fie mult mai greu sa alerg iar. Ma gandeam ca e sansa mea sa prind un loc in primii trei, ca cine stie cand o sa ma mai intalnesc cu asta. Ma gandeam la Cristina care mi-a oferit inscrierea. La Bogdan care mi-a oferit un ceas de alergare. La multi alti oameni pe care i-am cunoscut datorita acestui fenomen. La faptul ca nu ma durea genunchiul, iar glezna foarte putin. La oare cum o sa ma simt maine. Imi era tot mai greu, respiram cu limba de un cot, incercam sa-mi controlez respiratia, ma bucuram ca mai gaseam cate ceva la care sa ma gandesc, numai sa ma tina departe de gandul de a merge. Cu cat inaintam mai mult, cu atat realizam ca am sanse bune de podium, iar asta parea un gand foarte bun, ma tinea tare. Am vazut primii oameni, o cladire si gata, stiam ca mai am foarte putin. Tineam minte o urcare scurta si urata. Eram hotarat sa dau totul pe ea. Asta si fac, aproape ca o alerg in totalitate. Termin de urcat si parca imi venea sa cad, sa ma intind pe jos, dar oamenii strigau ca mai am putin, probabil vedeau pe fata mea ca sunt terminat. Reusesc datorita lor, sa-mi gasesc ultimele resurse, asa ca alerg mai departe, si da, chiar reusesc sa termin pe trei. Eram prea obosit sa realizez ce am facut, poate surprins, asa ca merg repede sa ma hidratez si sa mananc putin.

Cam asta e povestea Apuseni 2016. M-am bucurat de aproape toata alergare

Organizare, ireprosabila, cel putin din partea mea. Punctele de alimentare pareau foarte bine dotate, voluntari multi si bine documentati, marcajul, nici macar o clipa nu a trebui sa-mi bat capul in ce directie trebuie sa o tin.

Gulas, foarte, foarte bun, am mancat doua portii. Foc de tabara, mare si frumos, cu cantece la chitara.

Traseul, peisajele, unice. Eu prefer cursele mai tehnice, cu mai multa stancarie, dar in multe momente am ramas cu gura cascata.

P.S.1
Poate parea important, si da, a fost in acele momente, sa fiu pe podium, dar dupa, la cateva ore, zile... simt ca mai important, sunt oamenii din toate colturile tarii, pe care i-am cunoscut in acesti doi ani si cateva luni de alergat. Multumesc tuturor!

P.S.2
La inceput de mai aveam trei obiective:
Eco maraton, sa scot sub 04:30:00/ indeplinit 04:23:00
Bucuresti, cursa 10.5km, sa scot sub 40 min/ indeplinit 39:36
Apuseni semimaraton, sa scot sub 2 ore/ indeplinit 01:48:23

Urmeaza cateva zile bune de pauza, in care sper sa scap de problema de la glezna si genunchi, dupa care antrenament pt urmatoarele curse.
7500, cursa lunga, mixt, obiectiv, podium.
2X2, cursa lunga, obiectiv, sub 9 ore.
Ciucas, semimaraton, sub 2 ore.
MPC, obiectiv, sub 04:30:00

Astea le am momentan in cap, dar in functie de alti factori, mai pot aparea si altele.