Grigne Skymarathon, un concurs de categoria premier din circuitul Skurunner World Series. Se spune la ei pe site, că e cel mai tehnic circuit din lume.
Plec cu emoții. N-am fost atent, iar perioada de înscriere trecuse cu 2 zile. Îmi doream sa ajung la concursul ăsta, o data pt ca citisem câte ceva despre tehnicitatea lui și a doua pt ca era o șansă să ajung mai ușor la Kima Trophy 2024, unul dintre cele mai tehnice concursuri din lume și care e pe baza de loterie. N-aveam nimic de pierdut așa că le-am scris pe messenger, dacă mai pot să mă înscriu ca îmi doresc mult sa vin. Au fost foarte receptivi prin directorul cursei Alberto Zaccagni care a venit cu un răspuns de așteptare, dar nu cu un refuz. Eram surprins și incantat. Am așteptat câteva zile ca să mai pună la bătaie câteva locuri, probabil în urma celor care n-au plătit, după care, a trebuit sa le trimit pe mail experiența mea. Mai departe mi-au răspuns pe mail cu un formular de completat și un cont unde trebuia sa achit taxa. Evident că am făcut imediat asta după care am așteptat câteva zile. Nu mai primeam niciun răspuns. Am scris din nou pe messenger, iar directorul a răspuns ca e totul în regulă și ca zilele următoare o sa primesc pe mail și confirmarea înscrierii. Zilele au trecut, iar cu o săptămână înainte, încă nu primisem nimic. I-am scris din nou pe messenger, dar probabil fiind prea ocupat cu concursul, nu a mai răspuns nici aici. Nu găseam nici lista noua cu înscriși. Era una postată de la primele înscrieri, iar eu nu apăream în ea. Nici nu-mi place sa bat omul la cap, așa că nu i-am mai scris nimic, nici pe mail, nici pe messenger. Ce putea sa se întâmple? În caz de ceva, îmi făceam o vacanță pe munții din zonă în loc să particip la concurs. Pe lângă toată tevatura cu înscrierea, am avut de lucru și cu planificarea transportului, avion, bus, tren, iar bus și cazarea, care nu se mai găsea în zona concursului. Aici la fel, după consultat hărți și sfătuit de Ingrid să nu-mi iau tocmai în Lecco, am găsit și discutat cu o gazdă de pe Airbnb, dacă mă poate ajuta cu o bicicletă în caz de nevoie ca să ajung la start. Răspunsul a fost, da, așa că mi-am luat cazare la 6 km de start. Omul a zis, da, dar, tot nu eram prea împăcat cu ideea asta. Erau multe necunoscute, de la proprietar și până la ce fel de bicla e sau cu ce și unde o să o leg la start.
Mi-am mai bătut capul și cu bagajul și echipamentul de concurs. Am ales la cala de 20kg, mai mult pt casca de alpinism, antifurtul în U și adidașii de alergare. Pt concurs, ca era specificat în regulament, am dat o grămadă de bani și pe o jacketa foarte bună de la Instinct de 20 000 și 40 000, rezistență la apa și vânt, dar în același timp se face foarte mica la strângere și este foarte ușoară. Tot în perioada asta am încercat sa contactez câteva persoane din zona, care tot dădeau like la postările concursului, în speranța unor sfaturi privind transportul și logistica din zona. Așa am cunoscut-o pe Arriana Orlandi, o apropiata a asociației care se ocupă de organizarea concursului.
A venit și ziua plecării. După pățania din urmă cu o luna și ceva a zborului anulat, speram să n-am surprize.
N-am avut. Totul a decurs perfect cu Ryanair. La 15 și ceva eram în Bergamo. Din fața aeroportului, așa cum m-am documentat pe google, am găsit autobuzul 1 chiar în față la ieșire. Bilet din stație, 3 euro la aparat, cash sau card. În autobuz se urcă prin fața, iar șoferul mi-a făcut semn sa introduc biletul într-un aparat. În 20 min am ajuns la stația de tren principala din Bergamo. La fel si aici. Bilet la 4 euro cumpărat de la un bar cu ziare și loto, dar puteam să-mi iau și de la bancomat sau online. Înainte de a intra la peroane, a trebuit să-l taxez într-un aparat. Am ajuns în Lecco într-o oră cu R7, un reggio foarte curat și confortabil, iar autobuzul D35 pt Pasturo, Maggio avea stația la ieșirea din gara.
Până aici tot transportul a decurs bine. Toate orele au fost exact cum le-am găsit pe internet. Am folosit google maps. Bilet pt D35 mi-am luat tot de la un centru de ziare. Și la asta plecarea a fost fix ca în program. A venit, am urcat, am compostat la aparatul de lângă șofer și la ora 19 și ceva, la 10 ore de la plecarea de acasă, eram la cazarea din Maggio.
Nu mi-am cumpărat nimic de mâncare. După prezentarea camerei, băii, cheilor…, gazda, foarte amabilă, mă întreabă dacă am ce sa mănânc. Bănuia că în rucsacul meu de munte am orice, numai mâncare, nu :). Cum seara nu mănânc mult în general, un ou, pâine integrala și un iaurt au fost tot ce aveam nevoie și bine primit. După mâncat, am început să-mi fac planuri pt următoarea zi, vineri. Trebuia să găsesc un magazin mai serios prin apropiere și să ajung în Pasturo ca să-mi ridic numărul de concurs.
Vineri, 2 zile înainte de cursa.
Vremea era mohorâta. Aseară, fiind de pe drum, flamand și cu chef să mă bag la somn, n-am luat contact prea bine cu locul. Mă aflam într-o cameră spațioasă. 1 canapea extensibila în capăt, sub geam, alta lipită de perete, iar în fata ei, pe celălalt perete, un șemineu. În continuare urma o masa de 8 locuri pe lung, în mijlocul camerei și bucătăria în capăt utilată cu tot ce e nevoie. Dimineață, că tot nu aveam mic dejun, iar gazdele au plecat de la 6 către servici, m-am trezit devreme și am plecat la supermarket, care era cam la 3 km, în Cremeno. Se spune ca nu e bine sa faci cumpărături când îți este foame. Mai eram și într-un magazin cu multe produse pe care nu le găseam în țară :) Cumva, am reușit să mă abțin în a cheltuii prea mult, dar eram sigur ca mi-am cumpărat și chestii în plus. Când să ies din magazin, ploua cu găleată, așa că am luat micul dejun în parcarea lor, într-un loc acoperit. Nu am terminat bine, că s-a oprit și ploaia.
Întors la cazare, după ce mi-am așezat cumpărăturile, la notificările Facebook, aflu ca nu se mai ține concursul următoarea zi, sâmbătă. A fost reprogramat pt duminică din cauza vremii. Vremea într-adevăr nu părea prea prietenoasă de alergat în creastă și mai ales pe teren tehnic, iar eu aveam cazare și avion pana luni. Avusesem inspirația să-mi iau așa după ce citisem în regulament că există această probabilitate. În plus de asta, dacă alergam sâmbăta, duminică mă odihneam. Acum era doar problema ca luni dimineață o să mă cam chinui cu bagajul, dar mai bine așa decât să alerg în condiții foarte proaste.
Cum nu prea aveam ce face, mi-am zis ca nu strică o plimbare până în Pasturo. Mi-am băgat nasul în harta de pe telefon, că îmi și place ce e drept, și astfel am găsit o potecă care ma scotea într-un drum și mai departe ajungeam în Pasturo. Chiar așa a fost. Din nou, Google Maps și Outdooractive mi-au îndrumat pașii foarte bine.
Ajuns în Pasturo, un sătuc mic, la poalele munților, cu case înghesuite, lipite între ele, fără curți, cu garaje la parter sub casa și străduțe înguste, cele mai multe în pantă, am vrut să văd zona se start și ridicarea de kituri.
Era aproximativ ora 12, iar în toate satele din Italia, 13 e ora închiderii la toate pravaliile. Cu toate astea, străzile erau pustii, o liniște deplină și cu vremea închisă din care uneori începea să picture, am făcut una dintre cele mai relaxante plimbări. N-am ieșit din starea de zen nici când au început să bată clopotele la biserica din mijlocului satului ascunsă pe străduțele înguste.
La fel ca site-ul celuilalt concurs din Italia la care am fost, RoyalSkymarathon, nici ăsta nu stătea prea bine cu informațiile. Astfel că doar am bănuit care e zona de start și clădirea de unde urma să ridic kitul.
Ca să nu mă întorc pe același traseu pana în Maggio, am preferat să o iau prin Barzio și Cremeno, două sate la fel de mici și pitorești, dar cu case mari și curți imense care păreau mai mult de vacanță. Când am ajuns în Barzio, era deja ora 14. Îmi cam începuse să-mi dea ceva semne de foame burta :) Chiar în centrul localității am găsit încă deschis localul La Locanda di Miro. Un local mic, cu diverse specialități din regiune. Avea pizza, paste, pâine, crosante, bere, brânză și un fel de plăcintă plus câteva produse pt acasă, borcane cu diverse… Afară erau doua mese mici la care puteai să-ți savurezi cafeaua, berea sau ce alegeai să mănânci pe fuga. Nu știu dacă de foame, dar a fost una dintre cele mai gustoase pizza pe care le-am mâncat vreodată, iar crosantul cu crema de caju, pfoooa, încă mă ling pe degete :). După copioasa masă, mi-am continuat plimbarea până acasă, unde am ajuns în jurul orei 15. Restul zilei a trecut gătind, luând masa, stat la taclale cu gazdele. În mod normal azi trebuia sa ridic kitul, dar cursa fiind schimbata pentru duminica, și ridicarea kiturilor a fost devansata cu o zi, așa că urma să-l ridic mâine. Mă stresa puțin treaba asta, pentru că nu eram foarte sigur cu finalizarea înscrierii. Abia așteptam să o rezolv și să mă văd cu numărul. Era mai importantă decât problema cu ajunsul la start :), problemă pe care speram să o rezolv tot mâine. Îi cerusem un sfat Ariannei, iar ea, după ce a discutat pe grupul lor, mi-a recomandat sa merg la un hotel din apropiere, Albergo Maggio să vorbesc cu managerul care era amic de-al lor, Giovanni, pentru că avea cazați câțiva sportivi și poate veneam cu ei. Am adormit cu gândul la aceste aspecte.
Sâmbăta, o zi înainte de cursă.
După ce am adormit cu gândul la toate cele, am cam avut chef de somn și m-am trezit tocmai pe la 8. Gazdele erau plecate deja. Mi-au povestit aseară ca duc copii în Lecco pentru probe la chitara și voce. După pregătit mic dejun, mâncat, spălat și toate care se mai fac dimineața, inclusiv verificat notificările de pe telefon, ceasul era deja 11. Aveam încă timp să rezolv aspectul cu drumul până la start. Hotelul Albergo Maggio era la doar 500 de metri. De cum am intrat pe ușa, l-am văzut pe un domn care, prin felul cum se adresa celorlalți și după cum era îmbrăcat, părea să aibă o funcție importantă acolo. Cu telefonul pe translate din română în italiana l-am lămurit cu ce vreau de la el :). Foarte receptiv și comunicativ, m-a dus în sala de mese și m-a prezentat câtorva sportivi care urmau să meargă în ziua următoare la start. Așa am cunoscut-o pe Hillary Gerardi, o campioană, de care, spre rușinea mea, nu aveam habar. După discutat problema mea, ea foarte deschisă, am făcut schimb de numere rămânând să ne auzim în cursul zilei în legătură cu ora la care să ne vedem mâine dimineață. După plecarea de la hotel, am făcut o altă oprire scurtă la un bar de unde mi-am cumpărat bilete pentru autobuz. Nu i-am dat de înțeles Hillaryei, pentru că nici nu era important, că și azi vreau să ajung în Pasturo ca să-mi ridic kitul. În plus de asta, vroiam să mă și plimb puțin. Mă ajută mult când vreau să-mi așez gândurile și să le activez constructiv.
In jurul orei 14 am plecat către Pasturo. De această dată, cel puțin în centru, era mai multă agitație. Erau alți concurenți cu pungile în mână, cânta muzica, apăruse o mică scena, 3 porți de start, finish, garduri despărțitoare și altele anunțau ce urma să se întâmple. Ridicarea kit-ului a decurs repede cu puține emoții. Nu mă găseau pe lista normală, dar au scos o alta cu doar câteva nume, iar pe ea mă aflam și eu. Probabil era lista celor înscriși după terminarea perioadei. Aici am lăsat și casca de alpinism care era obligatorie pe un tronson de câțiva km buni. Kit-ul a fost compus dintr-o vestă de alergare, tricou simplu de bumbac, un borcan cu miere si biscuiți tradiționali din zona, câteva pliante și numărul de concurs. Din păcate, n-aveam trecut numele și tricolorul pe el la fel ca ceilalți. Probabil același motiv cu înscrierea târzie.
M-am întors acasă pe la 16. După masa în care am consumat niște paste, am povestit puțin cu gazdele vrute și nevrute, iar cu această ocazie am reușit pt un timp să mă detașez de gândurile și emoțiile care mă rascoleau. Pe la ora 20 am luat ultima masă, iaurt cu biscuiți integral și un ou, după care am încercat sa citesc puțin. Nu prea reușeam așa că m-am pus pe urmărit niște filmulețe pe Facebook. Până la urmă, am zis să-mi pregătesc echipamentul. Încă stăteam în dubii dacă să folosesc bețele sau nu. Am consultat harta de câteva ori și aveam nevoie de ele pt că nu stăteam prea bine la diferența de nivel strânsă de-a lungul anului, dar pe de altă parte îmi era frică să nu mă încurce prea mult pe porțiunile tehnice. Nu le știam, dar le bănuiam, având în vedere că erau interzise cu desăvârșire pe anumite tronsoane. Până la urmă am lăsat acest detaliu pt dimineața. Când m-am băgat la somn, stând eu cu gândurile mele, m-am liniștit complet. Simțeam o recunoștință nemărginită și o mulțumire interioară dificil de exprimat. Reușisem să trec peste toate ca să fiu aici. Mai trebuia să mă prezint la start. Ce putea să se mai întâmple?
Duminică, ziua cursei.
M-am trezit la 05:45. Peste o oră urma să mă văd cu Hillary. Mic dejun format dintr-o salată de legume cu quinoa, unt de caju și o bautură de soia. În mod normal consumam ovăz, dar n-am găsit așa că m-am mulțumit cu respectiva salata. Cât am mâncat, m-am hotărât și la bețe. Restul echipamentului a fost Hoka Speedgoat (vreau să-mi iau altceva pt astea tehnice), compresii gamba, short, tricou, mânecuțe, ochelari și șapcă, vesta Instinct cu un flask de apă, telefon, 6 geluri Maurten, 4 capsule sărate de la Sponser, jacketa Instinct care m-a costat o avere și mănușile obligatorii au întregit echipamentul pt cursă.
Ora 06:45 m-a găsit așteptând în fața hotelului. E fată. A întârziat doar 5 minute, mai puțin decât rezonabil. În mașină au mai fost doi alergători francezi, o fată și un băiat.
La 7 fix eram în Pasturo. M-am despărțit de Hillary și restul în parcarea principală. După două străzi mici, am ajuns în zona de start. Eram entuziasmat. Freamătul dinaintea oricărui concurs îmi trezește cele mai vii senzații. Cu atât mai mult că a fost dificil să fiu aici. Nu erau mulți alergători. Până-n 400, dar toți păreau experimentați, pregătiți pt această nebunie.
După prezentarea celor mai rapizi, cu o întârziere de 10 min, s-a dat startul.
Am plecat din spate. De pe hartă știam că e urcare serioasă chiar de aici, pe străduțe, așa că nu-mi făceam griji. În câteva sute de metri, ajunsesem deja în primii 100. A urmat o gâtuire de străduțe, unde s-a format o mică busculada, dar n-a durat mai mult de câteva secunde. Încă nimeni nu folosea bețele. Traseul a continuat în urcare pe o potecă lată, pietruită, probabil folosită de săteni. La ultimele case din sat, aveam deja 100m diferența de nivel. A urmat o potecă la fel de lată, dar de pământ cu ceva pietriș, până s-a intrat efectiv în pădure. Abia de prin zona asta am început să văd câțiva folosind bețele cu toate că a fost urcare continua destul de serioasă. 2 km și ceva în care am strâns peste 400 metri diferență de nivel. Le-am scos și eu. Am ajuns la un alt drum, iar potecă, o parcare, am trecut de un refugiu, o mică porțiune alergabila în curbă de nivel și după o urcare scurtă, pieptișă, iată-mă la refugiul Rosalba. Până aici totul decursese bine. Doar câteva porțiuni cu urcări abrupte în care a trebuit să-mi ridic picioarele foarte mult. Încercam să evit pe cât posibil acest lucru. Știam de data trecută că am probleme cu asta și o să am crampe dacă nu am grijă, așa că pașii mici și cadența alertă erau mereu în minte. Din păcate, nutriția era perfectă până la capsulele cu sare. Se făcuseră praf într-un buzunar din spate de la short. Probabil de la transpirație. Avusesem proasta inspirație să nu le amestec cu gelurile și batoanele pe care le aveam în buzunarele de la vestă și să le pun într-un șervețel în loc de pungă. Acum îmi inmuiam din când în când limba în acel șervețel :)
De la refugiul Rosalba, pe urcare, erau voluntari care strigau numărul. Cum am ajuns în post, n-am băgat bine în gură o bucata de banană că m-am și trezit cu casca în brațe. Atunci mi-am dat seama de ce voluntarii de mai jos strigau numerele. În timp ce încercam să-mi pun casca, un voluntar mi-a umplut bidonul cu apă. Erau atât de săritori, că eram mâncat și băut înainte să fiu pregătit de plecare cu casca pusă și bețele strânse. Din entuziasm, l-am pus pe unul să-mi facă o poză. Fiind mai în vârstă, a ieșit o mică filmare cu mine ieșind din ea și văzând doar solul :)
Încă nu era de cască, dar în scurt timp a început o urcare pe o vale pietruită. Era o combinație de valea Albă din Bucegi cu strunga Dracului din Făgăraș. Nu părea marcat turistic sau nu-mi amintesc eu, în schimb, foarte multe lanțuri ajutătoare, și pe care era musai să le folosești. În anumite porțiuni neavând priză pe stâncă deloc. Am urcat câteva sute de metri pe valea respectivă. Era atât de spectaculoasă, dar și foarte obositoare! Nefiind obișnuit, deja îmi simțeam brațele și picioarele că încep să dea anumite semne. Eram abia la km 15 cu aproximativ 1500 de metri diferență de nivel. Încercasem pe cât posibil să merg/alerg într-un ritm susținut pe care credeam că pot să-l țin câteva ore bune. Mă așteptam să fac maxim 7 ore. Pulsul stătea bine. În cea mai mare parte din timp s-a situat în jurul valorii de 155, atât cât și vroiam. Problema erau anumiți mușchi. Îmi plăcea, dar, când am văzut că se termină urcarea, mă bucuram. În curând, după o porțiune de urcare mai ușoară și fără cățărat, am ajuns pe vârful Grignetta 2184 metri. Am fost plăcut surprins de suporterii de pe vf. Parcă era o sărbătoare pentru ei să încurajeze sportivii. Incredibil de mulți și gălăgioși. Am aflat mai târziu din clasamentul final, că aici eram pe locul 63. Dacă la un concurs din țară, acum eram în primii 10, poate chiar 5, și abia vedeam un alergător în jurul meu, aici erau câțiva, atât în față, cât și în spate. De fapt, pe mai toată distanța de pe la km 4 și pana aici, am fost cam aceeași. Deja le recunoșteam fețele. Fiecare părea că nu forțează și sunt constanți în mișcări. După așa urcare, care te cam leșină, m-am simțit reîncărcat cu energie instant de la atmosfera creată de suporteri. De peisaje nu mai zic. Toate acele stânci ascuțite și vf-uri impunătoare care se strecurau printre norii mișcători. Din păcate, a durat doar câteva zeci de secunde trecerea asta pe vf.
.
A început coborârea, mai tehnică decât urcarea. Dacă urcarea a fost pe o vale, acum se cobora pe creastă, dar la fel: fără lanțurile amenajate sau echipament de escaladă nu puteai. Efectiv, pe anumite porțiuni nu aveai prize, iar eu care sunt mai mic, m-am chinuit teribil. Uneori mă uitam sub fund și vedeam hăul plin de stânci ascuțite. Acum în niciun caz nu mai era vorba de sărit de pe o stâncă pe alta. În scurt timp am început să simt că nu mai am forță în brațe iar degetele de la picioare păreau că încep să aibă un fel de crampe. Eram surprins de aspectul ăsta. Îmi plăcea maxim traseul, peisajele, tot, dar era atât de dificil! Am avut noroc că n-a durat foarte mult. Chiar începuseră în mintea mea să încolțească niște întrebări. Simțeam că nu pot continua așa prea mult timp. Atât brațele, cât și zona de sub degetele de la picioare, îmi tot dădeau alarme. Rămâneau încordate cu ușoare dureri chiar și după ce treceam de zona în care trebuia să le folosesc la maxim.
Între timp, începusem să simt ceva și pe la aductori, mușchii din interiorul coapselor, dar le simțeam doar când trebuia să întind picioarele foarte mult pt anumite prize.
Dacă pe vârf eram la km 17 și aveam cam 1900 metri diferență de nivel, la refugiul Elisa, eram la km 21 și coborâsem cam 700 m de pe vf, din care 400 tehnici și 300 alergare pe o potecă înclinată și cam alunecoasă. Plouase ziua precedentă, probabil și în cursul nopții, iar aici soarele încă nu ajunsese, așa că toată zona era cam umedă. Din păcate asta n-a prea ajutat la o relaxare a picioarelor, mai ales că eram încalțat cu Speedgoat, nu prea buni pe acest traseu. Din contra, trebuia atenție și încordare la tot pasul. La Elisa m-am alimentat cât mai bine, în special cu 2 banane. Tot speram să întârzii cât mai mult crampele pe care știam deja că o să le am.
A urmat o porțiune în curbă de nivel cu urcări și coborâri ușoare, cam de 7 km, în care am strâns doar vreo 400 metri până la refugiul Bietti și mai departe Bogani. Dacă la Elisa mă aflam la 1515 metri altitudine, aici eram la 1815 altitudine. Neforțând și nemaifiind nevoit să cațăr și descațăr pe porțiunea asta de câțiva km, începusem să-mi revin muscular. Tot aici am consumat încă o banană. Din păcate în posturi aveau doar dulciuri, nimic sărat :( În rest am consumat apă și izotonic.
N-am stat prea mult și chiar din post am început să urc împreună cu un tip din Italia. Știam că asta e ultima urcare mai serioasă. A mers destul de bine, cu o trecere printr-o căldare plină de bolovani, dar de data asta fără cățărat, descațărat. Tehnic și atât. Dacă eram pe coborâre săream din piatră în piatra. Împreună cu tipul din Italia am depășit 2 concurenți pe această urcare, dar 3 fete care se cam urmăreau aveau o viteză în plus. Energie aveam, simțeam că pot, dar îmi era frică. Știam că după vârf urmează o coborâre lungă. După ce am ajuns pe vârful Grigna 2410 m, la fel ca la celălalt, am rămas mască de câți suporteri puteau să fie.
Da, a urmat lunga coborâre. Fir-ar ea să fie, era fix combinația aia pe care o puteam alerga bine chiar dacă era foarte înclinată. Trebuia doar atenție. Primele sute de metri au fost în zig-zag pe o potecă stâncoasă și cu pietriș, iar mai apoi pe iarbă cu mici bolovani ascunși. Era și o potecă dar încercam să o evit pentru că era puțin cam alunecoasă. În 4 km, de la 2400 cu trecere pe la bivuacurile Merlini și Riva Girani, ajunsesem la 1400. A mers ca unsă. Mi-am dat drumul la picioare pe ea și m-am bucurat maxim. Am depășit cam 5 concurenți între care erau și 2 din cele 3 fete. A urmat o porțiune de 3 km cu zone valonate, dar alergabile. Coborârea mi-a plăcut mie, dar nu și picioarelor, așa că am încercat să le relaxez puțin în zona asta. N-am tras nici când cele 2 fete au trecut iar de noi, că eram cu un alt italian.
Spre final aveam de urcat, credeam eu, cam ultimii 100 metri. Așa era, o urcare serioasă prin pădure. Pe la jumătatea ei m-am oprit să-mi întind puțin zonele care începeau să doară tot mai mult. A fost cea mai mare prostie. Pentru câteva secunde bune nu m-am mai putut mișca de durere. A fost atât de intensă durerea la aductori că mă simțeam paralizat. Când mi-am dat seama că trebuie neapărat să mă mișc mi-am lăsat capul la nivelul genunchilor și am plecat în sus. Părea cea mai puțin dureroasă poziție. Aproape că-mi pupam genunchii iar pașii ii făceam cât se putea de mici. Partea bună părea să fie că dacă mă mișcam repede durea mai puțin. Totuși, eram la km 37 cu peste 3500 urcați, coborâți, iar ritmul nu puteam să-l am chiar rapid. Am reușit urcarea, iar pe următoarea porțiune scurtă de plat mi-am mai revenit.
A urmat o coborâre alergabilă bine, în care am ținut un ritm susținut. Au mai apărut și 2, 3 urcări scurte, dar în rest, ultimii 7 km au fost în principal plat ușor cu coborâre pe o frumoasă potecă prin pădure. Parcă eram de la Prepeleac spre Bușteni :) Mai exact, pe 7 km am avut de coborât cam 700 de metri, iar ritmul l-am avut undeva la 5:30/1000.
Pe toată porțiunea asta picioarele au mai dat semne de durere, dar probabil datorită ritmului impus n-a mai fost atât de grav. După trecerea pe aceleași străduțe și bătând cupa cu mulți copii care păreau că tocmai alergaseră și ei la cursa lor, am terminat cursa în 06:56, pe locul 57 (am aflat la câteva ore). Atunci pe moment nu îmi păsa. Doar m-am întins în iarba și mă bucuram că nu mai doare tare nimic. Simțeam doar o stare de oboseală generală. După o perioadă de timp, am încercat să fac câteva întinderi, dar se blocau mușchii și dureau, așa că m-am lăsat păgubaș. Cam după 30 de minute m-am dus la finish să fac o poză, iar mai apoi la un magazin, surprinzător deschis, de mi-am cumpărat un lapte cu cacao pentru refacere. Adevărul era că nu intra nimic altceva.
Mergând spre stația de autobuz, văd câțiva cu casca recuperată. Mă așteptam să fie aduse abia peste câteva ore sau chiar mâine, ceea ce înseamna să o las acolo definitiv. Îl întreb pe unul, dar zice că el n-a lăsat-o la refugiu, a preferat să alerge cu ea până la final. Bun, m-am entuziasmat degeaba. Mai văd unul. Îmi zic că poate așa se practică la concursurile astea. Dar când mai văd unul îl întreb și pe el ce și cum. Da, erau deja aduse la finish. Când am ajuns din nou în zona de finiș într-adevăr toate erau așezate pe numere și așteptau să fie recuperate. Pentru mine era incredibil. Abia se încheiase cursa, cu limita de 9 ore, că oamenii au și adus căștile de la km 27 aproximativ, de sus de pe munte. Evident, am făcut legătura cu un elicopter care tot survola zona.
Mai apoi m-am întors la cazare cu autobuzul. După care am consumat o supă cremă de verdețuri, am povestit cu gazdele și am ascultat câteva melodii cântate la pian de fetița lor. Ei adulții nu consumau aproape deloc carbohidrati. Păreau că au rămas puțin pe gânduri după ce le-am explicat complexitatea organismului, că nu e recomandat să faci extreme și că până și creierul are nevoie de carbohidrați pe perioada nopții.
Abia la câteva ore bune am reușit să mănânc ceva mai serios, o pizza cu brânză :) Pe seară, după ce am vorbit cu amicul din Italia, Ionuț, am văzut și eu pe Facebook clasamentul. Eram pe 57, iar tipa Hillary pe locul 1, după poze abia atunci mi-am dat seama cine era :) M-am băgat la somn pe la ora 22, sperând să mă odihnesc. Din păcate, nu reușeam. Încă eram agitat :(. Când încercam diverse mișcări cu mâna, încă se bloca mușchiul flexor al antebrațului. Iar la picioare tot nu puteam să fac întinderi. Din păcate la cazare am avut doar un plic de recovery de la Sponser, dar nimic cu suficienți electroliți :(
Următoarea dimineață, luni, m-am trezit la 5 fără ceva. Autobuzul spre Lecco pleca la 6. Eram cam lihnit de foame așa că am consumat tot ce mai aveam. Bautură de soia, ou, brânză, biscuiți integrali și puțin humus pe care-l aveam de 2 zile în frigider :) Eram cam la limită cu timpii pentru că aveam avion la 10:20, așa că speram să-și respecte toți programul. Aveam de schimbat 3, la fel ca la venit.
Cumva, de adormit și că mi-am luat la revedere la așa o oră matinala, am uitat telefonul în cameră. Am avut noroc cu gazda că l-a găsit și când mă întoarcem spre cazare ne-am întâlnit pe la jumătatea distanței. Făcând haz de situație, la ora fixa din orar a apărut autobuzul. De ăsta îmi era cel mai frică, fiind unul local care făcea legătură între sate și primul oraș serios, Lecco. Am ajuns în gară la timp, trenul a venit și el la orar. Părea ca totul este perfect și că ajung în aeroport pe la 8. În mod normal trebuia să facă 45 de minute până în Bergamo, dar era luni, copiii au început școala și fiind foarte aglomerat, în multe stații a stat mai mult pentru că nu se închideau ușile. La un moment dat, după ce am stat cam 10 minute într-una din ele, mă întrebam dacă ajung la timp. A avut o întârziere de aproximativ 30 de minute, dar la ieșirea din gara autobuzul pentru aeroport a venit imediat și la aproximativ 08:30 eram în aeroport. După ultima experiență cu Lufthansa, aveam ceva emoții și aici, dar avionul a decolat la timp și cam asta a fost aventura mea din Italia la Grigne Skymarathon.
Au trecut două săptămâni de la cursa asta și în materie de concursuri mă simt gol. E senzația aia în care nu te mai atrage nimic. Parcă a fost cireașa de pe tort. Nu știu cum simt alții, dar eu de fiecare dată când alerg pe la baza unui munte, pe o culme paralelă cu el…, bănuind cât de spectaculos e acolo, nu pot să nu-mi doresc să și ajung pe acele creste. Pățesc asta și la antrenamente sau doar ture, iar cursa asta a fost exact pe gustul ăsta. M-a uns efectiv pe suflet. Mai e și chestia că uneori am prins câte un podium. Încă țin minte 7500, Buila, Eco, unde m-am clasat bine. M-am bucurat foarte mult la ele, dar parcă simțeam că lipsește ceva. Lipseau sportivii cu adevărat buni sau erau doar 1, 2, și astfel îmi găseam un loc acolo. Aici am ieșit pe locul 57, la 2 ore de primul. Cu toate astea, m-am simțit un sportiv. Nu știu cum să o spun mai bine. Au fost locuri pe podium de care îmi era puțin rușine, iar aici, de 57 am fost chiar mândru, iar asta doar datorită competiției cu ceilalți.
Câteva date importante.
Recomand cursa oricărui iubitor de trasee tehnice și foarte tehnice. Nu recomand în mod special celor cu rău de înălțime. Zona e superbă și ea! Dacă se închiriază mașină se poate sta chiar în Lecco la 30 minute cu mașina de Pasturo.
Nutriție folosită:
6 geluri Maurten, 3 banane, apă și isotonic.
Echipament folosit:
Hoka Speedgoat în picioare, dar nu recomand, vestă Instict, perfectă de la buzunare până la așezarea pe corp, iar în rest, tricou, short și șapcă clasice. Ah, și bețe Black Diamond din carbon, dar sunt cele de hike așa că vreau să-mi iau altele.
Ambasador CiucasX3
Multumiri:
Arianna Orlandi pentru sfaturile oferite cu plăcere.
Alberto Zaccagni, directorul cursei, un veritabil om de munte care m-a ascultat și ajutat cu înscrierea.
Hillary Gerard, pentru transportul până la start.
Familiei Donato, gazdele. Nu m-am simțit ca un turist care a luat cazarea pe Airbnb, ci mai degrabă ca un prieten venit în vizită.
Ruxi pentru cască.
Garmin România pt ceasul Fenix 7 de care mă folosesc mereu cu brio.
Trisport.ro pentru că pot să-mi cumpăr produsele de care am nevoie la prețuri fără concurență.
