Royal Ultra Sky Marathon

E trecut de ora 23. Maine avem cursa. Ne-am hotarat sa ne trezim la 03:30, o ora deloc confortabila. Adorm destul de greu. Acum am inceput sa asimilez tot ce s-a intamplat in ultimele zile si sa privesc altfel concursul de maine. M-am înscris la el fara sa stau prea mult pe ganduri. Am stilul asta de impuls, gandindu-ma ca vad eu pe urma cum reusesc sa ajung si tot restul, de la cazare, pana la bagaje, alimentatie... Intr-o anumita masura a ajutat si faptul ca la o postare a lui Valeriu, am aflat ca se organizeaza campionatul mondial masters de ultraskymaraton, iar el cauta reprezentanti romani care sa participe. Imi doream sa ajung la concursul asta, iar acum aveam un motiv in plus. Am avut mare noroc cu Ionut, mai tarziu, cel de-al 3 lea component al echipei, un roman din Italia, muncitor si pasionat de alergare si munte. Vazandu-ma pe listele de inscrisi, m-a contactat la putin timp dupa inscriere, oferindu-mi ajutorul, de la cazare pt cateva zile, la o distanta de o ora de zona concursului, pana la orice aveam nevoie ca si logistica, informatii..., dar nefiind prieteni, i-am vazut mesajul la cateva zile. Chiar daca sunt om de munte, si stiu cum e sa sari in ajutor, am fost total surprins. Eram straini, iar el se oferea sa ma ajute cu o gramada de chestii. Stiam cum e sa gandesti asa, dar sunt atat de rari genul asta de oameni, incat eram total nedumerit. In drum, pe avion, ma gandeam. Daca nu apare la aeroport, vad eu cum ma descurc. Cumva tot ajung la concurs. Aveam cort, sac de dormit, saltea, ce sa mai, eram pregatit pt orice. :) O consider cea mai pura forma de ajutor, sa oferi fara echivoc atunci cand banuiesti ca cineva are nevoie, fara sa-ti ceara si, mai ales, sa cunosti. Dupa o lunga perioada de comunicare, planificare, de la avizul medical, asigurare si pana la gasit varianta cea mai buna de transport, am ajuns in Italia sa ne cunoastem si fata in fata si, totodată, sa-i cunosc familia, atat sotia cat si fiica de 10 anisori, la fel de incredibili. M-au primit in sufletul lor ca si cand faceam parte din familie, eu, pana la urma un necunoscut pt ei. A urmat un weekend fain, in care am luat contact cu superba zona in care ma aflam. Sambata, o iesire pe munte, chiar pe o mica parte din traseul de concurs in care, prinzandu-i din urma, am cunoscut 3 italieni, prieteni de-ai lui Ionut, dintr-o asociatie sportiva, care se antrenau si ei. A iesit o tura din Cerasole cu urcat la lacul Lillet, coborât la refugiul Guido Muzio, urcat la refugiul Jervis si coborât in Cerasole. Aproximativ 21 km cu 2000 diferenta de nivel. Totodată, am trecut si pe la camping sa vedem despre ce e vb si, mai ales, ce o sa am nevoie. Ziua s-a incheiat cu povestiri si luat masa impreuna.

Duminica, am facut cumparaturile pt toata saptamana urmatoare, in care trebuia sa-mi gatesc cate ceva. Ceva nou pt mine. Noroc ca am invatat anul trecu la Lavaredo cum se gatesc pastele, si n-am mai turnat sosul de rosii inainte sa scurg apa :) . Multumesc Andrei si Marmotă! Evident ca nu mi-am cumparat tot ce trebuie. Familia lui Ionut s-a gandit mai mult ca mine la tot ce o sa am nevoie, asa ca am primit in ajutor, de la vase de gatit, cutit, linguri..., ulei, sare si pana la hartie igienica si detergent. Seara, am mers cu totii in apropiere de cazare pt a vizita cascada Noasca, iar mai apoi barajul de la lacul Cerasole, foarte aproape de cazare. Aici l-am cunoscut si pe Ionel, mai tarziu cel de-al 4 lea component al echipei, prieten cu Ionut, si cei doi baieti ai lui, unul mare cat tatal lui, iar celalalt inca micut. Om de munte, de la cățărat pe gheata si nu numai, pana la alergat, in timp ce si munceste de rupe in cursul saptamanii.

Datorita lui Ionut, care a contactat toata zona de concurs, pt cazare, gandindu-se ca n-o sa ma odihnesc tocmai bine la cort atatea zile, am ajuns in campingul Villa, administrat de Ana, o romanca din Gorj, alt om extrem de fain. Munceste de dimineata pana seara, in timp ce are grija si de bebe, dar i se citeste pe fata bunatatea. Datorita lor, toata saptamana am ocupat o rulota pt dormit si o veranda cu tot ce trebuia pt gatit si luat masa in tihnă. M-a costat 25 euro pe noapte, cu aragaz, frigider, dusuri si wifi. Nici nu aveam nevoie de mai mult. Am venit sa ma misc, nu sa stau la tv :). A fost cam ciudat sa raman singur dupa ce ma obisnuisem cu primirea atat de călduroasa a familiei lui Ionut. Luni, prima zi din saptamana concursului care urma sa aiba loc duminica, m-a întâmpinat cu ploaie. Vremea parca s-a gandit la mine, asa ca am facut o alergare usoara de dimineata in jurul lacului, 8 km de plat, iar in restul zilei m-am acomodat la cazare. Desfăcut bagaje, aranjat, facut paste..., o plimbare usoara pe seara, citit putin din cartea Banii din spatele Turului Frantei de Alex Duff, si ziua a trecut imediat. A fost destul de rece. Se resimtea undeva la 10 grade, iar cand bâtea vantul, chiar mai putin. Marti, m-am trezit dimineata, pregatit mic dejun, dupa care am dat o drumetie rapida pana sus, la lacul di Dres, 2050m, si mai departe in saua di Nel, 2540m, de unde urma sa fie ultima coborâre din concurs. Au iesit 18 km cu aproximativ 1200 m diferenta de nivel, iar coborârea a avut aproximativ 5 km cu -900m, dar foarte tehnica. Fix genul ala inclinat bine, pare alergabil, dar plin de obstacole mai mult sau mai putin vizibile. Un fel de Jepii Mici, dar mai tehnic :) Nu era nici ora 12, asa ca iar am avut mai toata ziua sa ma acomodez cu una, alta in camping. Cu gatit, spalat vase, haine, dus si o alta plimbare pe seara, de 9 km, dus, intors de la un magazin, ziua a trecut imediat. Tot vorbind cu Ionut, si afland ca atat el cat si Ionel sunt trecuti de 40 ani, fiind deja inscrisi la concurs, ne-am zis sa intrebam daca se mai accepta pt Romania. Zis si facut, iar Valeriu a ramas sa primeasca raspuns de la oganizatori.

Miercuri. Ieri, din vorba in vorba, am aflat de la Ana ca exista transport gratuit pana sus, la lacul Nivolet, 2550 m. Imi place sa consult hartile si sa visez, asa ca de acasa tot eram cu ochii pe zona respectiva, cu multe alte lacuri pe la 2700 si vf-uri de peste 3000. Cand am auzit de autobuz, mi-am zis ca nu se poate mai bine de atat. Aveam si alte variante de urcat, chiar de langa camping, dar erau alte vf-uri si se aduna mult mai multa diferenta. M-am trezit dimineata, cu gandul de a urca Taou Blanc, un vf de 3438 m, la recomandarea lui Ionut. De la Nivolet aveam sub 1000 m de urcat, si nu prea inclinat. Dupa micul dejun, la 8 si ceva eram in statie, iar la 9 si ceva, la Nivolet. Superba zona! Exista si un pas aici, tot Nivolet. Noi urcand de pe valea Orco, iar daca cobori pe partea cealalta din pas, e valea Aosta. Tot drumul de urcare e un fel de Transfagarasan cu peisaje superbe, curbe stranse, dar cu o singura banda, asa ca de fiecare data cand se intalneau autovehicule, unul trebuia sa-si gaseasca loc sa acorde prioritate. Nu o data am simtit ca fundul autobuzului era in aer sau ca se atingea de peretii de stanca :). Traseul spre vf a fost cum se vede in poze, usor si plin de peisaje superbe pana in saua Leynir. A urmat o porțiune tehnica, cu o traversare putin ciudata pt rau de inaltime, de care am trecut cu simtul meu de munte, pt ca era nemarcat. Imediat dupa pasajul respectiv, cand traseul a redevenit usor, am dat de momai. Din pacate, între timp s-a innorat si pt ca nu mai aveam vizibilitate sa vad mare lucru, m-am intors de la cota 3300. Dupa ce am coborât putin, am sezizat ca norul incepe de pe la 3200, asa ca vf-urile de sub aceasta cota se afisau in toata splendoarea. Eh, e miercuri. Am timp sa mai urc ceva, ma gandesc. Cobor pana pe la 2700 si dau sa urc pe alt traseu catre Punta Basei, 3338 m. Nici pe asta nu l-am urcat. M-am oprit pe la 3000, sa nu pierd autobuzul si nici sa nu ma obosesc prea tare. Oricum eram fericit si multumit cu tot ce vazusem. Am coborât cu autobuzul de ora 15, iar pe la 16 m-am pus la pregatit masa ca eram cam lihnit :). Restul zilei a continuat cu spalat de vase, dus, citit...

Joi. Azi chiar nu mai aveam de gand sa fac ceva serios, asa ca dupa micul dejun si spalat de haine, am profitat de acelasi autobuz, dar de la ora 22, ca sa urc iar la Nivolet. Planul era sa fac o drumetie usoara in coborâre pe o porțiune din traseu. Asta am si facut, dar nu mica a fost mirarea sa constat ca toata aceasta coborâre, de la Nivolet pana la lacul Serru, de aproximativ 5 km cu -300m, era nemarcata si fara poteca, iar pe alocuri suficient de tehnica cat sa te tina cu simturile in alerta. Dupa ce mi-am indeplinit obiectivul, bucurat sufletul cu peisaje superbe si joaca marmotelor, am ajuns la autobuzul de 15. Iar gatit, spalat vase, citit, putina plimbare si gata ziua. Pe parcursul zilei am primit si confirmarea ca Ionut si Ionel au fost acceptati si pot alerga pt Romania. O super veste si responsabilitate pt acesti doi barbati. Un motiv in plus si la ei sa traga la maxim.

Vineri, am alergat tura lacului de 8 km, dimineata, iar in restul zilei am tras chiulul si mi-am pregatit bagajul. Sambata, au venit Ionut cu fetita la mine, iar dupa ce am eliberat cazarea, ne-am urcat cu masina la Nivolet pt o plimbare de 3 km. Pe urma ne-am dus la ridicat de kituri si prezentarea de elite. Abia aici ne-am intalnit toti 4 din echipa. Dupa facut cunostinta, am vrut sa mancam ceva, doar ca la pranz e totul inchis asa ca ne-am indreptat spre casa ca sa pregatim ultimele detalii pt cursa. La cina am servit orez, legume... Sotia lui Ionut, Ionela, a pregatit cartofi fierti pt a doua zi. Ne gandeam sa consumam dimineata putin, cat si dupa jumatatea traseului intr-unul din puncte. Mai departe ne-am pregatit echipamentul si nutritia pana s-a facut tarziu. Se anunta o zi călduroasa. A fost una dintre cele mai frumoase saptamani din viata mea!

Revenind la inceputul povestirii, la ora 03:30 eram amandoi cam adormiti. O gura de cafea si un mic dejun satios din lapte cu ovaz si stafide au reusit cat de cat sa ma bage pe mine in febra concursului. Simteam ca am facut tot ce a depins de mine. La 04:30 am iesit pe usa, iar dupa ce ne-am mai intalnit cu doi amici si cu Ionel, am purces cu doua masini catre locul de start, lacul Teleccio, 1950 m. A fost interesant drumul pana acolo. Pe o singura banda, s-a urcat de la 700 m pana la 1950. Nu se putea altfel, asa ca la un moment dat, fiind mai multe masini pe urcare, ne-am trezit cu o soferita care cobora. Na distractie, sa dea inapoi pe intuneric, cu un mare hau, ca sa gaseasca un loc pe margine sa ne eliberze noua calea. Pe la 6 fara ceva am ajuns in zona de start. Dupa ce am ajuns sus, in jos se vedea fix ca la 2X2, o multime de lumini a masinilor care urca. Lasat masina la cateva sute de metri, verificat de echipament, poze cu echipa si sporovaind, nici n-am simtit cand s-a facut ora de start. La start se vedeau numai alegatori unul si unul. Era clar ca oamenii astia chiar stiau despre ce este vorba. I-am si zis lu Edi. Omule, la noi in tara nu prea vezi ca marea majoritate din cei de la start sa fie chiar oameni de munte, sportivi seriosi.

START - Am plecat cu o mica intarziere, in alergare usoara pe baraj. Eram cu Edi, Ionut si Ionel au preferat sa fie mai in spate, iar in fata noastra se vedeau peste 100 de alegatori. Am ajuns sa am suficienta experienta incat sa stiu ca multi pleaca prea tare, asa ca nu ma interesa ca sunt foarte multi in fata. Pe parcurs aveam sa aflu ca nu era chiar asa. In aproximativ 1 km de baraj si ocol de lac, dupa ce l-am lasat pe Edi in ritmul lui, a inceput urcarea abrupta catre refugiul Pontese. Ma asteptam, chiar daca nu prea era loc, sa ma chinui depasind, dar majoritatea si-au pastrat ritmul sustinut. Dupa refugiu, traseul a continuat in usoara urcare alergabila printr-o căldare spectaculoasa. Pacat ca trebuia sa stau atent mereu cu ochii pe unde calcam pt ca eram inconjurati de creste si vf-uri superbe, Trasen Rosso, Gran Carro, Punta di Carnere, Becco di Valsoera, Moncimur... Mai departe a inceput iar abrupt, dar de data asta pe bucati de stanca de diferite marimi, dupa cum a zis Ionel, cuptor cu microunde pana la frigider, de diferite forme si mai ales asezate total aiurea, asa cum s-au asezat ele in cadere. Chiar daca uneori trebuia sa fac pasii cam mari si sa dansez, urcarea pana in saua dei Becchi a mers bine. Era km 6, urcasem putin peste 1000 de metri, iar aici se gaseau primii voluntari cu putina apa si ceva alimente. Toate astea, nefiind deloc plat pt o masa sau ceva, erau puse care pe colo la diferite inaltimi pe stancile din jur. Din cauza echilibrului precar si a locului strâmt din sa, nici n-am putut sa ma opresc. Nu ca aveam nevoie, abia trecuse o ora si cam 15 minute. Coborârea, eheee, fix ca urcarea, doar ca acum eram in rampa, tot inclinat bine si fix aceleasi bucati de stanca. In aproximativ 300 m diferenta de coborât, nu vreau sa-mi amintesc de cate ori am simtit ceva pe sira spinării sau am stans din fese :). Seamana putin cu bucata de deasupra lacului Caltun, cand mergi spre Negoiu, chiar pe stancile alea mari, dar aici era mai abrupt, tehnic si periculos. De fapt, a fost cel mai tehnic traseu parcurs de mine intr-un concurs. La fiecare pas, mici sau mari, pe langa faptul ca trebuia sa țopăi, uneori tot ma propteam in palme si aveam senzatia ca o sa cad printre stancile alea. Am depasit fricosi mai mari ca mine, dar, nu mica a fost mirarea cand o tipa a trecut putin mai repede. Am zis trecut, de fapt topait pe o alta traiectorie pe care a format-o cu privirea, pt ca pe aceasta portiune nu exista un traseu. Fiecare coboram pe stancile pe care le consideram mai confortabile si reuseam in fractiuni de secunda sa configuram un traseu. Dupa ce a trecut, fiind deja spre final, ma obisnuisem cu senzatia si am reusit sa tin si eu un ritm mai serios. A urmat o limba de zapada asigurata cu coarda de aproximativ 100 m, iar mai apoi o scurta curba de nivel alergabila care a continuat mai departe cu o coborâre in serpentine formata din multe curbe foarte stranse, alergabila, dar cu mici obstacole pana am ajuns intr-o zona cu cateva lacuri, Alpe della Motta. Tot in coborâre, alte cateva serpentine scurte, iar alergabil printr-o căldare inconjurata de creste si vf-uri semete, Testa della Tribolazione, Becco dell Alpetto, Monte Castello, am trecut prin zona denumita Vallone di Noaschetta si pana la Alpe la Bruna, un CP la atitudinea de 2400 m. Aveam pana aici 11 km si ceva cu 1000 si putin urcat, 600 si putin coborât. A urmat o urcare relativ usoara de 2 km cu aproximativ 220 m diferenta de nivel pana in Bocchetta del Ges. Ma aflam la 2692 m. Mai departe, o coborâre de 3 km si - 470 m, din care nu-mi amintesc mare lucru, pana la Casa di Caccia, 2222 m altitudine. Alti 3 km valonati, cu 100 m diferenta de nivel pe o curba de nivel pe la baza muntelui Vallone del Roc, pana in CP Alpe Foges. Aveam parcursi aproape 20 km cu 1500 m de urcare si aproximativ 1000 de coborâre, in 3 ore si 11 min. N-am zabovit prea mult nici aici. Se pare ca ajunsesem pe locul 30, dar nu pt ca am depasit eu peste 70, ci mult mai putini. Aici se desparteau traseele, iar o mare parte din cei peste o suta de la start, aici au luat-o pe traseul scurt. Urcare imediat dupa CP, scurta, cam de 100 m, mai departe o zona, printre putinele, plata, cam de 500 m, printr-o căldare superba, pt ca sa trecem iar pe o urcare sustinuta in serpentine pe o distanta de 5 km in care am adunat cam 700 m pana in saua Colle della Porta, 3002 m. Din sa, pt scurt timp am privit in dreapta la maiestuosul perete format din Testa del Grand Etret, Cima de Breuil, Cille di Montchair si Becca di Monciair, iar in stanga, la Cima di Courmaon. A urmat o coborâre alergabila de 1,7 km si -230 m, cu valea Orco si lacul Cerasole in stanga jos, spectaculosul munte Mer Pertchaz in dreapta si lacul Lillet in fata. Pe ultima urcare reusisem sa depasesc cam 5 concurenti si alti 2 pe scurta coborare. De aici cunosteam cam tot traseul, atat cat am reusit sa memorez din el in zilele anterioare. Eram la altitudinea de 2765 m. A urmat o urcare pe distanta de 800 m in care am mai strans 155 m pana in saua della Terra, 2922 m. Inainte sa termin urcarea, foarte aproape in spate am observat 2 fete. Eram putin surprins pt ca nu le-am vazut pana aici si mai ales, de ritmul lor foarte bun. A urmat o porțiune de traseu in care au alternat coborarile alergabile cu curbe de nivel, lunga cam de 5 km, iar in portiunea finala cu aproximativ 2 km de urcare si 100 si ceva metri de urcat pana la Nivolet. Pe toata portiunea am trecut cumva intr-o viteza superioară si m-am simtit foarte bine. Am si privit in spate de cateva ori, dar nu era nimeni. Problema era ca am simtit usoare crampe la inghinali si undeva pe sold. Destul de ciudat. Bine ca nu erau serioase.

A urmat coborarea pe care o facusem zilele trecute, pe nemarcat, pana la lacul Serru. Coborare in mare parte, tehnica, cu treceri peste mai multe raulete intr-o căldare de deasupra lacului Agnel si străjuiti pe dreapta de versantul Anticima Punta Basei. Pe parcurs a fost si o urcare in care a mai strans 200 m diferenta de nivel si pe care am mai depasit 2 concurenti. Pe portiunea asta, si mai ales in căldare, vizibilitatea era pe o distanta mai mare. Eram incantat ca ma simt bine si ca alti concurenți si mai ales fetele nu se vedeau in urma mea. Parea ca m-am dozat bine si ca o sa mai recuperez cateva locuri. Dupa trecerea de pe dig, am ajuns si in punctul de alimentare de la lacul Serru. Avem putin peste 6 ore la km 39 si peste 3000 m urcati si coborati. Aici ne astepta Irina, o prietena care a venit cu Edi din Romania. De dimineata ii lasasem cativa cartofi fierti cu sare. Pe parcurs m-am alimentat destul de bine, cu geluri Maurten si diferite cateva chestii din posturi. Problema era lipsa electrolitilor, si cum s-a alergat doar prin soare, stiind ca daca beau multa apa, elimin si mai multi electroliti, am incercat sa nu beau niciodata pe cat de sete imi era. Acum, in post, energie aveam, dar nu aveam pofta de cartofi sau altceva. Am baut niste izotonic din post, tot dulce, si am plecat in coborâre. O coborâre foarte alergabila, dar dupa doar cativa pasi, au inceput sa apara crampe serioase, tot la anghinali si pe sold. Parca oprirea din post a fost momentul prielnic sa se instaleze :) La naiba, cum faceam cativa pasi mai lungi sau incercam sa urc o piatra, mal, ceva, durea serios. K, ca tot ma sacaia burta, m-am ascuns in boscheti pt putin timp. Mmm, m-am chinuit putin cu postura de șezut, din cauza crampelor, mai ales la stangul. Asa ca am stat cumva cu un picior intins :))). A trecut un alegator. Of, rar se intampla asta, mai alea in a doua jumatate din cursa. Plec si eu in coborâre si incerc sa-mi gasesc un ritm din pasi cat mai mici. Parea ca asa doare doar putin. Era acceptabil. Pacat de coborarea asta. A urmat o curba de nivel, la fel de alergabila, si pt prima data in cursa, prin padure si la sub 2000 m altitudine. La fel, am incercat sa o alerg, si am reusit, dar doar cu pasi mici. La un moment dat, cand am trecut peste raul del Carro, m-am asezat in el ca sa acopar cu apa picioarele. Se simtea foarte bine. Ne aflam pe partea sudica a vaii Orco. Printre pomi vedeam spre nord, undeva in sus, curba de nivel pe care alergasem in urma cu 2 ore, iar mai jos, drumul asfaltat care urca la Nivolet. Stiam ca in scurt timp incepe o urcare. Asa a fost, si chiar la baza ei, au aparut alti 2 tipi, un elvetian si un italian. Elvețianul fiind in fata, ma bag in spatele lui si incerc sa-i tin ritmul sustinut. Era mai bine decat pe coborâre, dar cand trebuia sa lungesc cate un pas ca aveam de urcat cate o piatra, durea bine. Cumva, in multe ocazii, acolo unde el facea ditai pasu unui om de 1.80, eu faceam 3 incercand sa gasesc o traiectorie ca sa nu intind piciorul. A decurs bine urcarea. M-am tinut dupa el pana la refugiul Jervis, cam 600 m pe 2 km. Celalalt tip a ramas in urma, iar asta imi confirma ca energie aveam. Dupa refugiu, in care am consumat iar izotonic, am plecat amandoi intr-o alergare usoara pe malul lacului Rio di Nel si prin ceea ce semana cu o poiana din respectiva căldare. Aveam de urcat in stanga catre saua di Nel. In fata noastra, mai sus, era ghetarul di Nel si o creasta stâncoasa de pe care ne strajuiau vf-urile Uja, Aiguille Percce, Levanna Occidentale, Levanna Centrale, toate la peste 3300 metri din masivul Venoise.

N-am putut sa alerg toata curba de nivel din poiana, asa ca Elvețianul s-a dus inainte, iar din urma se apropia cu pasi repezi o fata. Pe la jumatatea urcarii spre sa, care are cam 300 metri diferenta, si de pe care vezi tot, atat in sus cat si in jos, m-a prins din urma si n-am putut sa-i tin ritmul decat pt scurt timp, dar i-am facut o poza :). Era una din cele 2 fete pe care le-am pierdut pe drum dupa ce le-am vazut in spatele meu.

Dupa ce am ajuns si eu in saua di Nel, 2550 m, atat tipa cat si elvețianul erau demult pe coborâre. E tehnica, o tineam minte de zilele trecute de la recunoastere. Seamana in mare parte cu Jepii Mici, doar ca e putin mai scurta. Am inceput sa dau drumul la picioare si usor, usor am sesizat ca acele crampe dureroase nu mai apareau. Era doar o senzatie usoara de durere. Am tot prins curaj si m-am bucurat de coborâre. Incepusem sa cred, dar nu prea reuseam sa ma uit in fata, ca o sa-i prind pe cei 2. Dupa aproximativ -900 pe 3 km, cand am ajuns in drumul de pe malul lacului Cerasole, la cam 1 km de finish, o vad pe tipa la 100 m in fata. O obosise coborârea, dar si pe mine. Chiar daca nu m-au suparat crampele prea tare, stand încordat, atat fizic cat si psihic, eram la capatul puterilor si parca nici nu vroiam sa incerc sa o prind. Nu simteam ca merit. In schimb, prind un adolescent, care parea mult, mult mai afectat. Mai ca ii venea sa planga asa ca-l incurajez pana la final si terminam impreuna. Am terminat pe locul 23 in 8:39:00.

Aventura din Italia s-a incheiat cu o mica, mare aventura :) Avionul, dupa 5 ore prin aeroport, a fost anulat si a trebuit sa ma intorc la Ionut pt o noapte. Asta dupa ce am zis ca merg cu Lufthansa de frica problemelor de la Wizz :). Am fost plimbat putin pe la ghisee, ca pana la urma sa primesc bilete pt ziua urmatoare, dar a fost fain! Eram zen ca dupa vacanta si oricum nu-mi luasem la revedere cum trebuie pt ca m-am trezit dupa ce a plecat gazda la serviciu si, in plus, am petrecut cateva ore cu fetita de care m-am despartit cel mai greu. Drept multumire am primit si un cadou pt ca ii place sa coloreze si a auzit ea ca mi se spune Pisicu :)

Nutritia in concurs: 7 geluri Maurten 3 bucatele de cascaval o banana un plic isotonic Maurten. Inainte de concurs am consumat orez si paste, iar in dimineata concursului ovaz. Echipament folosit: Hoka Speedgoat, buni, dar nu foarte recomandati pt caest gen de traseu. Uneori stabilitatea nu a fost cea mai buna. Parca imi jucau gleznele prea mult in zonele foarte tehnice si in curbele stranse. Sosete Smartwool. Eu aveam mereu o problema cu spalatul zilnic a doua perechi de sosete atunci cand lucram si faceam si un antrenament. Cu astea nu ma mai stresez. Sunt incredibile! Compresii gamba de la CEP. Le folosesc de cativa ani. Asta spune tot. Short de la Altra. Simpli, respirabili, fix ce trebuia intr-o zi calduroasa. Tricou, cel de la noi, Ciucas, de anul trecut. Reclama, dar, sincer, se potriveste la marime, iar croiala chiar imi place. Manecutele de la verticalul din Fagaras, organizat de prietenii de la Vertical Sport. Vesta Instinct. La fel, o folosesc de cativa ani tocmai ca sta perfect. Buzunare suficiente, loc la spate pt bete, fixa de zici ca e o alta haina pe tine. Sapca Instinct. N-are nimic wow, doar imi place :) Ochelari SCICON. Ii am de cateva luni si sunt multumim. Am scapat de probleme cu lacrimatul pe coborare sau vant si de soarele orbitor pe alocuri. In plus, imi sta si bine :)) Bete carbon de la Black Diamond. Ceas Garmin, Fenix 7 solar. L-am incarcat doar o data in aceste zile, si nu pot spune ca nu m-am miscat. Eu ma cam descurc pe munte, dar italienii nu abunda de marcaje, iar pe unele trasee, la peste 2500, 2700, dispar si trebuie sa fii atent la momai. Ceasul a fost fix ce trebuia cu harta lui detaliata. Mi-a placut foarte mult! Startul de pe dig, concurenta, peisajele absolut superbe de pe toata distanta, portiunile foarte tehnice pe alocuri si cele alergabile, cat si zona de finish, plina de sustinatori la picnic pe malul lacului, fac din cursa asta sa fie intr-un top 3. Poate chiar pe primul loc, dar sa zicem ca inca sunt plin de emotii :) Nu stiu unde ma port pasii peste 2 ani, dar stiu ca mi-ar placea si maine sa iau din nou startul aici! Da, si sa stau cam 2 saptamani in camping la Ana, ca sa bat toate potecile din zona. Am pus ochii chiar pe un traseu catre vf-ul Madonna, 4058 m :). Detalii importante pt cine mai vrea la concurs sau doar in zona. Eu am ajuns cu avionul pana in Torino. Mai departe m-a ajutat Ionut cu masina, dar exista autobuz care ajunge pana in Cerasole Reale. Evident, cel mai simplu e sa inchiriezi o masina. Cazari se gasesc pt toate gusturile. Eu am stat in campingul Villa administrat de Ana, o romanca foarte faina! Magazine in zona sunt doar 2 micute, cu panificatie, dulciuri, branzeturi, carmangerie, asa ca e recomandat sa se faca cumparaturile importante pt mai multe zile, inainte. Restaurante suficiente, dar atentie la program. Majoritatea sunt inchise la orele pranzului. In zona se poate face si plaja, pe malul lacului, daca vremea o permite. In rest, daca iti plac drumetiile si peisajele superbe, o sa-ti para rau daca mergi doar pt cateva zile. Cu aceasta ocazie am cunoscut cativa oameni si simt ca m-am imbogatit sufleteste. Multumesc, Ionut si familiei tale minunate! Fara voi, totul era mult mai greu. Efectiv m-am simtit ca si cand eram un membru al familiei voastre. Uneori nici nu stiam cum sa reactionez. Abia astept sa ne mai vedem si face ture impreuna! Multumesc, Ana! Simpla placere de a te cunoaste mi-au facut saptamana mai usoara si frumoasa! Foarte posibil sa te mai deranjez in urmatorii ani :) Ionel, ma bucur ca v-am cunoscut, atat pe tine, cat si baietii tai faini! Multumim ca ne-ai ajutat sa recuperam masina! Multumesc si prietenului lui Ionut care m-a dus de doua ori la aeroport! Spre rusinea, nu-i mai stiu sigur numele si nici nu vreau sa-l trec gresit. Multumesc Garmin Romania pt ceasul pe care nu-l mai dau jos de la mana decat cand sta la incarcat! Multumesc Trisport pt sprijinul de a imi achizitiona produse calitative la preturi foarte bune!

Antrenamente la ses pentru munte.

Împărtășesc următoarele rânduri în speranța că poate ajută și alți sportivi, mai ales ca suntem la început de an. 

Răspuns la una din întrebările pe care și le adresează iubitorii concursurilor montane care locuiesc în zona de șes și la care într-o mare măsură mi-am răspuns singur în 2022. 

Anul trecut am alergat 2200km cu aproximativ 45000 diferența de nivel, din care 280km și 16000 diferența de nivel în 6 concursuri. În mare am alergat de 3 ori pe săptămână și de câteva ori am crescut la 4 alergări, mai ales înaintea concursului Lavaredo de 120km. Tot în perioada respectivă am alergat cei mai mulți km în unele săptămâni, aproximativ 70, 80 și 90km din care o buna parte au fost pe munte. În rest am fluctuat între 40 și rar 60 km. În prima jumătate a anului, am făcut câteva ieșiri și în parcul Carol, având o pantă pe care acumulam 14m diferența de nivel pe 300m distanță. La fel și aici, am avut 2, 3 alergări în ritm de maraton, iar altele, cu ruperi de ritm, când pe urcare, când pe coborâre. 

Bicicletă aproximativ 8000 km cu 25000 diferența de nivel, dar față de alergare, am avut doar o ieșire pe munte din care am acumulat 700 diferența de nivel. Restul pana la 25000 s-a strâns din turele de plat de pe lângă București. Cele mai multe ture au fost în intervalul de 1:30 - 2:00 ore. 

Am mai făcut drumetii ușoare câteva sute de km în care am mai strâns aproximativ 25000 diferența de nivel. 

Per total am avut undeva la 94000 diferență de nivel. Putin fata de cat mi-am propus. Speram sa ma apropii de cifra asta doar din alergari si drumetii. Cu toate astea, m-am descurcat binisor la concursuri. De unii timpi am fost chiar incantat :)

Nu știu ce a ajutat cel mai mult, alergarea, bicla sau mersul pe munte, dar știu ca mare parte din antrenamente le-am făcut foarte ușor și usor, în zona 2 (zona în care poți pronunța fraze cu mai multe cuvinte fără sa te chinui) și 3 (zona în care poți pronunța fraze scurte de 2, 3 cuvinte fără să te obosești). Chiar și la alergările pe munte, ajungând rar față de cât îmi doream, am încercat mereu sa pun preț pe calitate. Uneori, pe urcare, am combinat mersul cu alergări de 1 minut tare. Alteori am combinat cu 30 sec tare. În unele antrenamente am urcat ușor, și am încercat sa alerg bine pe coborâre. Mai mereu la antrenamente am încercat sa diversific. Ideea de bază era sa nu ma obosesc pe urcare, ca să muncesc picioarele pe coborâre și invers.

ACUM, în 2023, în mare o sa respect același plan, cu speranta sa ajung mai des pe la munte, mai ales că am pus o vorbă bună la UTMB să mă extragă ca să-mi fac și eu damblaua :) La final de an o sa-mi pot raspunde si la intrebarea daca a ajutat sau nu sa ies mai mult pe munte.

Marathon 7500.

Concursul care ma invatat semnificatia cuvantului ECHIPA si care a dus la al treilea abandon din scurta mea cariera de alergator montan.

Am participat la proba elite, mixt, impreuna cu Ruxandra, colega de la CiucasX3. Pe aceasta cale tin sa si multumesc echipei CiucasX3.

Da hai sa facem intai o mica descriere a concursului.

Marathon 7500 este o competitie care se tine in muntii Bucegi si are doua probe. HOBBY, aproximativ 45km cu 3700 diferenta de nivel si ELITE cu aproximativ 90km si 7500 diferenta de nivel. Este UNIC si probabil cel mai dificil, prin faptul ca pot participa doar echipe de cate doi, fete, baieti, mixt si ca se tine doar pe trasee turistice, ceea ce duce la foarte putine marcaje de concurs, doar in unele puncte cheie.

Cum am ajuns sa participam? pai, uite asa :).

Cu un an in urma, ea a participat la aceeasi proba alaturi de Dragos State. Au scos peste 34 de ore. Pe atunci imi tot povestea cat de greu a fost, frumos..., si din vorba in vorba, ne-am propus ca anul asta sa participam impreuna si chiar sa incercam un podium. Eu eram mai increzator pentru asa ceva, de fapt, eram convins ca se poate. Experienta avea ea, traseele le cunosteam amandoi destul de bine, asa ca tot ce lipsea, era un antrenament bun. Pe atunci ne-am propus un plan de antrenament, atat impreuna cat si individual. Cele impreuna trebuiau sa fie ture lungi de iesit prin munti, iar cele individuale, scurte alergari prin oras, parcuri, sala... Din pacate, o data cu trecerea timpului, lucrurile nu au evoluat chiar cum mi-as fi dorit eu. Din diverse motive, cele lungi nu au fost chiar asa cum ne-am propus. De fapt, au fost doar cateva drumetii :(. Pe langa asta, au mai fost si cateva certuri care au pus in pericol participarea noastra ca echipa, in special pe motivul ca n-o sa ne intelegem in timpul cursei. Asa credea ea :). Zicea, ca o bat prea mult la cap, ca vorbesc mult... :).

Timpul trecea si din cauza lipsei de antrenamente, increderea mea ca putem scoate un rezultat bun, scadea. La un moment dat, chiar am luat decizia de a nu merge la Bate Toaca in speranta ca putem folosi weekendul respectiv ca sa facem un antrenament bun de doua zile. Pana la urma a iesit doar o drumetie cu o scurta alergare, sambata, iar duminica doar o coborare pe Cerbului. De fapt, atunci i-au si aparut durerile la genunchi. Imediat cum mi-a spus, am banuit ce e, sindromul iliotibial. Cu toate astea am sperat sa nu fie asa. I-am si zis. Vezi cum te simti zilele urmatoare si in functie de asta hotaram ce si cum. La doua, trei zile, o intreb cum se mai simte. Imi zice ca a facut o ora de bicla si nu a simtit nici o durere. Ma bucura asta si incep sa sper ca nu era vorba de sindromul iliotibial. Fac greseala sa nu o mai intreb nimic zilele urmatoare, in ce priveste sanatatea. Daca cu un an in urma ma gandeam la podium, o data cu trecerea timpului, datorita lipsei de antrenament, accidentarilor, certurilor, speram acum, cu cateva zile inainte, macar la un 28 de ore.

Mi-am luat concediu o saptamana pt acest concurs, de joi pana joi. Stiam ca e foarte posibil sa fac febra si sa am nevoie de doua, trei zile de odihna. Imi ziceam, chiar daca nu o sa mai poata continua ea, o sa o fac singur pana la finish, ceea ce tot la oboseala va duce.

Saptamana concursului.

Joi ne intalnim si plecam pe la 12 din Bucuresti. Ajungem pe la 16, luam kit-urile, ea isi pune cortul, eu ma cazez la pensiunea Coteanu "multumesc Costel", si incepem sa ne pregatim de cursa. Ea are noroc si in prima noapte nu doarme la cort, ci intr-o camera de langa a mea, cu o tipa din Iasi care statea singura. Asta a dus la a ne fi mai usor sa pregatim rucsacii pt cursa. Am incercat sa impartim de asa fel incat rucsacul meu sa fie mai greu. Nu prea a iesit cum ne-am dorit :). Erau aproape la fel ca si greutate. Intre timp aflu de la ea ca in zilele dinaintea concursului, la o alergare prin Tineretului, iar a simtit dureri la genunchi. Pe la 23 am tras pe dreapta, dorindu-mi sa ma trezesc pe la 4. Nu adorm imediat. De fapt, incerc sa ma gandesc la cursa. Ce sa las in bagajul de Pestera, ce in cel de Omu? Cum o sa ma inteleg cu ea, stiind ca e o fire panicoasa si putin conflictuala. Ce o sa fac in cazul in care nu mai poate continua. Pana la urma am adormit cu gandul ca mereu m-am descurcat si m-am adaptat situatiei. Suna telefonul, il opresc si mai stau intins cateva clipe gandidu-ma la ce urmeaza. Bate la usa Ruxandra si ma intreaba daca m-am trezit, de fapt vroia sa se asigure ca ma trezeste :). Da, m-am trezit. Ma dau jos, imi pregatesc micul dejun, deja obisnuitul iaurt cu fulgi si alte nebunii plus o felie de paine cu unt de arahide. Definitivez rucsacul si cele doua bagaje, care unul ramanea in masina la Pestera, iar celalalt trebuia sa-l urce Cristina la Omu. In ambele aveam haine uscate si cate ceva de mancare. De, vremea se anunta cu ceva ploi si destul de rece pe timp de noapte. Minutele au trecut imediat si la 05:15 ne-am deplasat in zona de start. Mda, aici am exact acel sentiment pe care poti sa-l ai doar la astfel de concursuri. Nu prea mai am emotii inainte de concursuri, in schimb, nu pot descrie ceea ce simt cand vad acesti oameni, prieteni, cunostinte, aceste pregatiri, forfota, sustinatorii, muzica, de parca toate stiau la ce urma sa ne inhumam. E ceva UNIC. Dupa cum am zis, doar la unele concursuri poti trece prin astfel de trairi. Se face verficarea echipamentului, dupa care mai zabovim cam 20min in zona de start.

1, 2, 3, START. Plecam in alergare usoara pe cei primii doi km de asfalt. In ceea ce ma priveste, stiam ce ritm sa am, cum sa abordez urcarile, coborarile, dar trebuia sa ma adaptez la conditia ei. Nu era usor. Aleg sa stam aproape si sa o intreb din cand in cand daca se simte bine asa. Incepe si prima urcare prin padure. O lasam la pas de drumetie. Stim amandoi ce urmeaza. Inainte de a se termina prima urcare, aflu de la ea ca genunchiul a inceput sa o doara, cu toate ca inainte de start a luat o pastila de aulin. Mmm, nu imi placea ceea ce am aflat. Facem o ora si cinci min. pana la primul punct. In nici doua ore coboram in Poiana Stanii. Mai tot timpul am stat despartiti doar de cativa metri. Cum ramanea mai in spate, cum incercam sa o las mai moale ca sa ajunga in imediata mea apropiere. Stiam ca orice detaliu conteaza intr-o asa cursa, asa ca incercam tot timpul sa consumam intai apa de la ea, pt a avea o greutate mai mica. Printre altele, ne-am pus la punct si un fel de strategie de genul. Cand vroia sa bea, imi dadea mie betele in mers si continuam sa mergem. La fel cu bidoanele, incercam pe cat posibil sa facem totul in timp ce mergeam. In trei ore si cateva min., dupa o urcare sustinuta, am ajuns si la Piatra Arsa. Ne simteam bine. De fapt, au fost cateva momente in care Ruxandra a zis ca nu se simte prea bine. Ca nu prea avea energie. M-am gandit ca poate am mers eu prea tare si ca pe viitor trebuie sa am mai multa grija. Nu zabovim prea mult. Luam doar niste apa si plecam pe Jepii Mari.

La inceput, pe portiunea mai tehnica, eram singuri. Chiar ne intrebam, unde au disparut toti? ca doar pe urcarea din Valea Stanii, eram o gramada cam cu acelasi ritm. Aha, apare o chipa, chiar de mixt, o depasim, apare alta, de baieti, iar depasim si continuam sa coboaram nici prea repede, nici incet, ci in ritmul ei. Mai dam de o echipa de mixt. Coborau cu o idee mai incet fata de noi si nu stiu de ce, dar banuiam ca impreuna cu ei suntem cam pe locurile 3, 4 la mixt. Ne tinem aproape, si cand mai aveam putin sa-i depasim, tipa din echipa respectiva, cade urat, direct pe burta, si trage un geamat :(. Se lovise la genunchi. Oprim in dreptul lor si intrebam daca putem ajuta cu ceva, nu de alta, dar genunchiul ii sangera, iar pe chipul ei se vedea ca o doare destul de rau. Nu au nevoie de nimic asa ca plecam mai departe. Nu trece un km. si ma trezesc cu Ruxandra ca face exact acelasi lucru, se intinde toata pe burta, ba mai trage si un icnet cu cateva lacrimi de durere ca se lovise in genunchi. Stam cateva min. pana isi revine, suntem depasiti de cateva echipe care ne-au intrebat daca avem nevoie de ajutor, printre care si echipa cealalta de mixt, dupa care continuam spre intersectia Jepilor. Aici ajungem in patru ore si cateva min. si tot aici zabovim cel mai mult pana acum. Mancam cate ceva, masline, cascaval, fructe..., alimentam cu apa si incepem sa urcam pe Jepii Mici. In imp ce urcam, dam peste o alta echipa de mixt. Tipa se simtea foarte rau asa ca Ruxandra ii ofera un plic de magneziu cu calciu, ca de, competitie, competitie, dar asta nu inseamna sa nu iti ajuti aproapele atunci cand are nevoie. Plecam mai departe. Urcam, urcam, ce sa mai, Jepii Mici au darul sa dovedeasca pe multi, asa ca si noi in partea finala incepeam sa simtim oboseala. Pe coborarea si urcarea Jepilor am avut cu Ruxandra niste discutii de genul, poate nu mai continui de la Pestera, sa vad cum ma simt cu genunchiul. La care eu, replicam, n-o sa mai poti, continui singur, nu e problema. Ziceam asta, dar de fapt in sinea mea eram suparat si speram sa poata continua. In timp ce urcam, ma tot gandeam. Cum naiba, concediu luat, bani cheltuiti, ratat Bate Toaca si alte concursuri pe care le-as fi luat in calcul, pt. ce, doar ca sa abandonam? Putea sa-mi zica dinainte. Puteam sa gasim o solutie. Sa trecem la hobby, sa fac echipa cu altcineva..., dar nu, ea a crezut ca poate cu niste pastile sa faca o ditamai cursa. Mda, eram suparat si chiar imi doream sa putem continua. Cu toate astea, nu ii zic nimic, o las sa creada ca nu sunt foarte suparat. Ajungem la Pestera in putin sub 7 ore.

 Intram in cort, mancam ceva, ne schimbam hainele si adidasii. Cativa stropi de ploaie ne pacalesc sa tragem o geaca si pantaloni lungi pe noi, dupa care plecam la drum. Nu am adus nici unul vorba de abandon, ceea ce ma facea sa cred ca putem continua, ca pana la urma nu are ceva grav, atata timp cat a putut pana aici sa mearga bine si vrea sa continue, inseamna ca e doar ceva trecator. Urcam spre Omu. Pana pe la jumatatea urcarii ne simtim foarte bine. Cealalta jumatate, incepea o usoara oboseala sa-si spuna cuvantul. De fapt, pe la jumatate, observam cum se apropie de noi o echipa de mixt si cum la randul nostru, ne apropiam de alta echipa de mixt. Cei care veneau, erau de fapt cei care au primit plicul de saruri, iar cei de care ne apropiam noi, era echipa care s-a oprit in urma cazaturii de pe Jepi. Banuiam ca toate trei echipele ne aflam in top 5 la mixt, ceea ce ma bucura, dar in acelasi timp incercam sa-mi pastrez cumpatul. Stiam ca secretul e sa ai propriul ritm, sa nu te intereseze altii, asa ca nu maream viteza pt nimic in lume. Daca simteam ca e cazul sa o lasam mai usor, apai asa faceam. Mai ales ca din calculele mele, ne incadram undeva la 26 de ore, ceea ce era mai bine decat banuiam inainte de start. Ajungem la Omu, intram inauntru, mancam iar masline, cascaval... si incepem sa coboram pe Cerbului. Intre timp Ruxandra a vorbit la telefon cu Andrei si urma sa ne intalnim undeva pe parcurs cu el. Coboram bine, intr-un ritm multumitor, fara fortat, cel putin asa incercam sa cred, ca nu o fortez. Pe alocuri o lasam pe ea in fata, tocmai ca sa tina ritmul potrivit. Serpentine, stancarie, ajungem la pomi, ne intalnim cu Andrei, ne salutam si plecam mai departe. Mai e putin de coborat prin padure, ajungem la portiunea de usor plat unde o lasam mai usor si cand dam sa urcam o portiune de cativa metri, o apuca durerile de genunchi, mari. Ea zice ca poate continua, ca vrea sa incerce urcarea pe Bucsoiu si pe urma vede ce si cum. Zicea ca nu vrea sa ma dezamageasca. Eu, chiar daca imi doream sa continuam, mi-am dat seama ca ea nu are de gand sa renunte si ca trebuie sa iau eu decizia. Ma mai gandesc cateva clipe si ii propun sa abandonam impreuna, de fapt insistam sa facem asta ca doar stiam prea bine ce inseamna durerile de la tendonul iliotibial. Eram pregatit ca in cazul in care insista sa continuam, sa o las singura, eram sigur ca asa n-o sa continue. Plange, nu inteleg de ce anume. Ca nu poate termina cursa, ca m-a dezamagit, de durere, poate toate la un loc. Incerc sa o linistesc, si imi dau seama ca nu eram chiar atat de dezamagit. Ajungem cu greu la Gura Diham, aproape 11 ore de la start si abandonam. mai departe luam tractorasul pana-n Busteni, de unde Madalin"multumim" vine si ne ia cu masina pana la Pestera.

Cam asta a fost 7500 nostru.

Am spus la inceput ca acest concurs m-a invatat ce inseamna ECHIPA. Da, chiar am inteles. Am invatat sa merg in ritmul celuilalt, chiar daca nu e cel care imi convine. Am invatat sa-mi ofer ajutorul, sa pun mai presus colegul decat pe mine. Am invatat sa intreb si sa ascult, sa vad cum se misca celalalt. Am mai invatat ca uneori sa te retragi, e mai bine decat sa continui, mai ales cand e voarba de colegul tau. Am mai invatat ca acele cheltuieli, zile de concediu si alte lucruri care ma deranjau, nu sunt totul. Nu, sa participi in echipa, inseamna ca orice se intampla, e ca si cum ti s-ar intamplat tie. Echipa la 7500 e formata din doua persoane, dar de fapt e un intreg. Orice se intampla, se intampla echipei si nu uneia din cele doua persoane. Da, a durat ceva timp pana sa inteleg astea. De fapt, le-am inteles foarte bine abia in urma abandonurilor unor prieteni, care mi-au povestit una, alta.

Daca mai particip la 7500? In mod sigur ca da, nu stiu cand, nu stiu cu cine, dar da, pentru ca e UNIC.

Multe multumiri organizatorilor, voluntarilor care au muncit mult si nu de putine ori, in conditii vitrege pt a ne usura noua cursa. Nu in ultimul rand, fotografilor, a, si mai ales bucatarilor :).

Dupa abandon, a urmat o zi de sambata in care am incercat sa fac ceva miscare pana la Omu alaturi de cei de la hobby si ceva poze, tot celor de la hobby.

Seara, la festivitatea de premiere, m-am ofticat putin cand medaliiile au fost sparte in fata mea, cand buff-urile de finisher urmau sa fie folosite pt un banner, cand cele doua echipe de mixt cu care ne-am tot intersectat, au iesit pe podium, dar simteam ca asta face parte din farmecul acestui concurs.

Duminica a fost ziua de o plimbareala prin canionul Horoabelor si intoarcerea spre Bucuresti.

Luni, din pacate, m-am trezit cu o toxiiinfectie alimentara care m-a tinut la pat si la baie :(, ca de, cine stie ce prostii am mancat, si cum asta nu era deajuns, mai aveam si ochii rosi si buzele crapate de la vantul din Batrana. Noroc ca abia joi trebuie sa merg la munca.

Urmeaza 2X2, care dupa parerea mea, e cursa cu cel mai frumos si tehnic traseu de la noi din tara. Obiectivul e sa scot sub 9 ore, asa ca abia astept sa vad daca pot sau nu.

Maraton Apuseni 2016.

Nu ma asteptam, dar iata ca m-am clasat iar pe podium. Profitand de lipsa unor alergatori foarte buni si scotand un timp de 01:48:23, in cadrul cursei de semimaraton, care are 21,1 km cu diferenta nivel de 1.061 m. m-am clasat pe locul 3 general si 2 la categoria 30-39 ani.

Cum s-a ajuns la aceasta intamplare? pai hai sa vedem.

2 aprile, cu aproape doua luni in urma.

Intr-un grup de pe facebook, Cristina, o necunoscuta pt mine, posteaza ca vrea sa doneze locul de la semimaraton pt ca avea unele probleme de sanatate. Vad anuntul, stau cateva clipe pe ganduri pt ca Apuseni nu era in calendarul meu, si strig in gura mare ca as fi incantat daca mi-ar da mie. Dupa cateva formalitati cu organizatorii, intru in posesia unui loc la semimaraton.

7mai-20mai, cu doua, trei saptamani inainte.

In aceasta perioada, am incercat sa-mi gasesc cazare si transport. Am tot intrebat in stanga, dreapta, si pana la urma am noroc cu Cristina ca imi gaseste ea. Ma pune in legatura cu Axon, si gata, am rezolvat transportul.

Cu cateva zile inainte.

Tot pe facebook, Florin Glinta zice ceva despre o cabana de inchiriat. Dupa cateva tergiversari cu un cabanier care n-a fost serios, reusim prin Brigitta sa gasim o alta cabana, care era si mai buna. Tot in aceste zile constat si o problema la genunchi. Niste dureri in partea superioara a rotulei. Ciudat era ca nu ma durea in timp ce alergam, abia ziua urmatoare, la munca. Inca ma supara cu doua zile inainte, si asa stateam cu un semn de intrebare.

27 mai, o zi inainte.

Ma trezesc dimineata, bagajul gata facut, ies imediat pe usa, si la 8 sunt la Pacii. Intalnirea era la 08:15, asa ca am timp sa-mi mai cumpar cate ceva. Mai vin doi baieti, Marcel si Alex , dupa putin timp, ajunge si Axon cu masina. Plecam la drum pe la 08:30, oprim in Sibiu, mancam ceva, plecam mai departe, si pe la ora 17 ajungem in statiunea Muntele Baisorii. Ne intalnim cu proprietarul, suntem primii din cei aproximativ 19 care au zis ca vin, luam vila in primire, lasam bagajele si ne urnim spre Skiland pt a ridica kit-urile. Deja un obicei, ma vad cu oameni dragi, ne salutam, schimbam vorbe... Revenim la vila, mai ajung si alti alergatori, facem cunostinta, vorbim una, alta si o parte ne deplasam iar la Skiland pt a manca ceva. Intra niste orez, doua beri fara alcool, iar schimbat vorbe cu multi cunoscuti, se face cam ora 22 si ne intoarcem. M-am bagat la somn pe la ora 23, dar am adormit cu greu, ca de, asa e cand inca nu au ajuns toti.

28 mai, inainte de cursa.

Startul e la 09:00 pt maraton si 09:30 semimaraton, cursa la care eram si eu. Mi-am facut un obicei din a manca cu aproximativ doua ore inainte, ceea ce a dus la a pune ceasul sa sune pe la 06:05. Eh, la 05:30 deschid ochii fara sa sune. Am dormit putin, dar bine. Opresc telefonul inainte sa cante si sa trezeasca toata casa, ma dau jos din pat si imi pregatesc micul dejun. Iaurt cu fulgi de porumb, doar atat pt cam uitat sa-mi iau punga cu mix-ul format din ovaz, stafide si alte cateva nebunii. Am noroc ca in punga de la kit, gasesc un baton caramelizat cu migdale, fulgi si alte bunatati, care pe langa iaurtul meu cu fulgi, imi ajunge la fix. Usor, usor se trezesc si ceilalti din casa. Printre saluturi, cuvinte schimbate, incep sa-mi pregatesc echipamentul. Cum vremea s-a anuntat buna in prima parte a zilei, ma hotarasc destul de repede. Adidasi Inov8 255, tricoul Ciucasx3, niste jambiere, o sapca, un gel si cam atat. Cu atata lume prin casa, fiecare avand ceva de spus, timpul a trecut imediat. La opt si cateva minute ne-am indreptat spre zona de start. Iar saluturi, revederi cu oameni dragi, cunostinte mai vechi sau mai noi, si s-a facut ora de start pt cei de ma maraton. Pleaca toti, incurajez si eu acolo, dupa care incep sa ma incalzesc usor. O alergare scurta cu ritm mic, niste exercitii de stretching dinamic si ma pozitionez la start.

28 mai, cursa.

De data asta ma pozitionez in prima linie. Am emotii. De la inceputul lunii mi-am propus sa scot sub 2 ore. Abia astept sa se dea startul, ca prea se uita lumea la noi. Incepe numaratoarea si plecam. Au trecut doar cateva zeci de secunde si pe aceasta usoara urcare ma pozitionez intre primii. Imi gasesc ritmul meu, tin de el, o depasesc pe Ingrid, inca una, doua persoane si ma trezesc pe trei. Am in fata doi baieti, prea buni, au un ritm care nu e pe placul meu asa ca nu incerc sa ma tin de ei. Imediat in spatele meu sunt alti doi baieti. Dupa 1 km se termina de urcat pe drum, ajungem in saua Plopis si facem usor dreapta pe carare prin padure. Realizez ca n-am pornit ceasul primit cadou de la Bogdan, zambesc si las asa, ca doar sunt obisnuit. Facem cam doi km pe aceasta carare, cei doi cand in fata mea, cand langa mine, cand in spate, avem cam acelasi ritm. Pe unele portiuni cu baltoace, in alergare, chiar ne invitam care sa treaca primul. In poiana Buhuia, facem brusc stanga si incepem sa urcam prin iarba, tot asa, noi cei trei, ne tot invarteam pe locurile 3, 4 si 5. Iarba se termina imediat, dam intr-un drum forestier pe care continuam sa urcam si ajunem pe vf-ul Buscat. Incep sa cobor cu viteza spre poiana Sesul Cald, unde observ ca din cei doi, a mai ramas doar unul alaturi de mine. Continuam impreuna cam un km de drum in usoara urcare, pana la primul punct de hidratare, la care eu doar ma clatesc cu o gura de apa si plec. Bag de seama ca nici el nu a stat mult, e imediat langa mine, asa ca, tot continuam impreuna, urcand spre Sub Pietrele Marunte. Raman surprins ca incepem sa prindem concurenti de la maraton, care au plecat cu 30min inaintea noastra. Usor, usor, vad ca incepe sa ramana in urma. Initial la cativa pasi, ca pana sa se termine urcarea sa tot fi fost cam 50 m. Incep sa cobor pe o poteca printre ienuperi, unde mai depasesc cativa maratonisti, mai departe cobor prin padure, pe un fel de vale formata din multe pitre de toate dimensiunile si pamant umed, probabil cea mai tehnica portiune a traseului. Pe aceasta portiune, in plina viteza, mai depasesc cativa maratonisti. Urma sa le duc dorul mai tarziu. Termin de coborat, continui prin poiana Stauina Runcanilor, mai cobor prin iarba si ajung in saua La Crucea Crencii. Fac dreapta prin iarba, trec peste doua paraiase, la unul din ele ma ud putin ca a trebuit sa evit alti trei maratonisti si incep o urcare usoara si scurta, cam de 50m. Mai departe prin iarba, iar trec peste un paraias care ascuns pe sub iarba ma namoleste bine, si ajung la primul punct de alimentare. Scot gelul, dau pe gat jumatate din el, iau un pahar de apa si plec imediat. Nu plec bine si un voluntar ma indruma la stanga, fapt ce ma desparte de traseul maratonistilor. Urma sa alerg singur pana la finish. Incep sa cobor iar, cu viteza, trec printre case si colibe, ma salut cu cativa mocani care ma privesc peste gard si imi mentin un ritm alert.

Plat, usoara coborare, prin iarba, flori, faneturi, colibe las in urma mea si ajung la La Stiolne. Aflu ca mai am cam 7 km pana la finish asa ca ii dau bataie. Incepe o usoara urcare, o tin in alergare. Pe la jumatate arunc o privire in urma, puteam sa vad pe o distanta mai mare, si observ 3, 4 siluete pe la 500, 600m. Incepeam sa ma intreb cat o sa mai pot tine ritmul ala si cine o sa ma atace pe final. Eram sigur ca erau unii care si-au pastrat fortele pt ultimii kilometri. Continui sa urc spre culmea Dealului Boinic, am in fata cateva vaci, boi, vitel, care imi stau in drum, chiar pe carare. Am varianta sa trec printre ei, sau sa-i ocolesc. Aleg varianta doi, ii evit pe la 2, 3m, asa prin iarba, vitelul incepe sa se miste in directia mea, iar eu nu ma las neam, continui sa alerg pe aceasta urcare. Termin de urcat, ultimii 10 m in mers ca nu mai puteam, pulpele ardeau si respiratia suiera, fac stanga pe culme, imi recapat respiratia si incep sa obor in viteza spre casele din satul Muntele Cacovei. Pe coborare asta abrupta, iar ma intersectez cu cateva animale, care de aceasta data se dau din calea mea, asa ca pot tine un ritm nebun. Ajung jos, pe un podet traversez paraul Vadului, fac stanga printre casele satului, arunc iar o privire ca puteam observa toata acea coborare, vad ca era cineva si calculez in capul meu ca ne despart cam doua minute. Continui in usoara urcare, trec alt podet,

mai urc putin si ajung la ultimul punct de alimentare. Stiam ca urmeaza un drum forestier care urca usor, cale de trei km. Atat mai aveam ca sa ajung la finish. Daca puteam sa-l alerg pe tot, aveam sanse bune sa termin pe trei, asa simteam. Iau doar o gura de apa si plec imediat. Nu trece mult timp si incepeam sa simt ca imi ard picioarele, respiratia iar era foarte accelerata, dar nu ma lasam. Incercam sa ma gandesc la orice, numai la sa nu ma opresc, nu. Stiam ca daca o dau pe mers, o sa-mi fie mult mai greu sa alerg iar. Ma gandeam ca e sansa mea sa prind un loc in primii trei, ca cine stie cand o sa ma mai intalnesc cu asta. Ma gandeam la Cristina care mi-a oferit inscrierea. La Bogdan care mi-a oferit un ceas de alergare. La multi alti oameni pe care i-am cunoscut datorita acestui fenomen. La faptul ca nu ma durea genunchiul, iar glezna foarte putin. La oare cum o sa ma simt maine. Imi era tot mai greu, respiram cu limba de un cot, incercam sa-mi controlez respiratia, ma bucuram ca mai gaseam cate ceva la care sa ma gandesc, numai sa ma tina departe de gandul de a merge. Cu cat inaintam mai mult, cu atat realizam ca am sanse bune de podium, iar asta parea un gand foarte bun, ma tinea tare. Am vazut primii oameni, o cladire si gata, stiam ca mai am foarte putin. Tineam minte o urcare scurta si urata. Eram hotarat sa dau totul pe ea. Asta si fac, aproape ca o alerg in totalitate. Termin de urcat si parca imi venea sa cad, sa ma intind pe jos, dar oamenii strigau ca mai am putin, probabil vedeau pe fata mea ca sunt terminat. Reusesc datorita lor, sa-mi gasesc ultimele resurse, asa ca alerg mai departe, si da, chiar reusesc sa termin pe trei. Eram prea obosit sa realizez ce am facut, poate surprins, asa ca merg repede sa ma hidratez si sa mananc putin.

Cam asta e povestea Apuseni 2016. M-am bucurat de aproape toata alergare

Organizare, ireprosabila, cel putin din partea mea. Punctele de alimentare pareau foarte bine dotate, voluntari multi si bine documentati, marcajul, nici macar o clipa nu a trebui sa-mi bat capul in ce directie trebuie sa o tin.

Gulas, foarte, foarte bun, am mancat doua portii. Foc de tabara, mare si frumos, cu cantece la chitara.

Traseul, peisajele, unice. Eu prefer cursele mai tehnice, cu mai multa stancarie, dar in multe momente am ramas cu gura cascata.

P.S.1
Poate parea important, si da, a fost in acele momente, sa fiu pe podium, dar dupa, la cateva ore, zile... simt ca mai important, sunt oamenii din toate colturile tarii, pe care i-am cunoscut in acesti doi ani si cateva luni de alergat. Multumesc tuturor!

P.S.2
La inceput de mai aveam trei obiective:
Eco maraton, sa scot sub 04:30:00/ indeplinit 04:23:00
Bucuresti, cursa 10.5km, sa scot sub 40 min/ indeplinit 39:36
Apuseni semimaraton, sa scot sub 2 ore/ indeplinit 01:48:23

Urmeaza cateva zile bune de pauza, in care sper sa scap de problema de la glezna si genunchi, dupa care antrenament pt urmatoarele curse.
7500, cursa lunga, mixt, obiectiv, podium.
2X2, cursa lunga, obiectiv, sub 9 ore.
Ciucas, semimaraton, sub 2 ore.
MPC, obiectiv, sub 04:30:00

Astea le am momentan in cap, dar in functie de alti factori, mai pot aparea si altele.