Royal Ultra Sky Marathon

E trecut de ora 23. Maine avem cursa. Ne-am hotarat sa ne trezim la 03:30, o ora deloc confortabila. Adorm destul de greu. Acum am inceput sa asimilez tot ce s-a intamplat in ultimele zile si sa privesc altfel concursul de maine. M-am înscris la el fara sa stau prea mult pe ganduri. Am stilul asta de impuls, gandindu-ma ca vad eu pe urma cum reusesc sa ajung si tot restul, de la cazare, pana la bagaje, alimentatie... Intr-o anumita masura a ajutat si faptul ca la o postare a lui Valeriu, am aflat ca se organizeaza campionatul mondial masters de ultraskymaraton, iar el cauta reprezentanti romani care sa participe. Imi doream sa ajung la concursul asta, iar acum aveam un motiv in plus. Am avut mare noroc cu Ionut, mai tarziu, cel de-al 3 lea component al echipei, un roman din Italia, muncitor si pasionat de alergare si munte. Vazandu-ma pe listele de inscrisi, m-a contactat la putin timp dupa inscriere, oferindu-mi ajutorul, de la cazare pt cateva zile, la o distanta de o ora de zona concursului, pana la orice aveam nevoie ca si logistica, informatii..., dar nefiind prieteni, i-am vazut mesajul la cateva zile. Chiar daca sunt om de munte, si stiu cum e sa sari in ajutor, am fost total surprins. Eram straini, iar el se oferea sa ma ajute cu o gramada de chestii. Stiam cum e sa gandesti asa, dar sunt atat de rari genul asta de oameni, incat eram total nedumerit. In drum, pe avion, ma gandeam. Daca nu apare la aeroport, vad eu cum ma descurc. Cumva tot ajung la concurs. Aveam cort, sac de dormit, saltea, ce sa mai, eram pregatit pt orice. :) O consider cea mai pura forma de ajutor, sa oferi fara echivoc atunci cand banuiesti ca cineva are nevoie, fara sa-ti ceara si, mai ales, sa cunosti. Dupa o lunga perioada de comunicare, planificare, de la avizul medical, asigurare si pana la gasit varianta cea mai buna de transport, am ajuns in Italia sa ne cunoastem si fata in fata si, totodată, sa-i cunosc familia, atat sotia cat si fiica de 10 anisori, la fel de incredibili. M-au primit in sufletul lor ca si cand faceam parte din familie, eu, pana la urma un necunoscut pt ei. A urmat un weekend fain, in care am luat contact cu superba zona in care ma aflam. Sambata, o iesire pe munte, chiar pe o mica parte din traseul de concurs in care, prinzandu-i din urma, am cunoscut 3 italieni, prieteni de-ai lui Ionut, dintr-o asociatie sportiva, care se antrenau si ei. A iesit o tura din Cerasole cu urcat la lacul Lillet, coborât la refugiul Guido Muzio, urcat la refugiul Jervis si coborât in Cerasole. Aproximativ 21 km cu 2000 diferenta de nivel. Totodată, am trecut si pe la camping sa vedem despre ce e vb si, mai ales, ce o sa am nevoie. Ziua s-a incheiat cu povestiri si luat masa impreuna.

Duminica, am facut cumparaturile pt toata saptamana urmatoare, in care trebuia sa-mi gatesc cate ceva. Ceva nou pt mine. Noroc ca am invatat anul trecu la Lavaredo cum se gatesc pastele, si n-am mai turnat sosul de rosii inainte sa scurg apa :) . Multumesc Andrei si Marmotă! Evident ca nu mi-am cumparat tot ce trebuie. Familia lui Ionut s-a gandit mai mult ca mine la tot ce o sa am nevoie, asa ca am primit in ajutor, de la vase de gatit, cutit, linguri..., ulei, sare si pana la hartie igienica si detergent. Seara, am mers cu totii in apropiere de cazare pt a vizita cascada Noasca, iar mai apoi barajul de la lacul Cerasole, foarte aproape de cazare. Aici l-am cunoscut si pe Ionel, mai tarziu cel de-al 4 lea component al echipei, prieten cu Ionut, si cei doi baieti ai lui, unul mare cat tatal lui, iar celalalt inca micut. Om de munte, de la cățărat pe gheata si nu numai, pana la alergat, in timp ce si munceste de rupe in cursul saptamanii.

Datorita lui Ionut, care a contactat toata zona de concurs, pt cazare, gandindu-se ca n-o sa ma odihnesc tocmai bine la cort atatea zile, am ajuns in campingul Villa, administrat de Ana, o romanca din Gorj, alt om extrem de fain. Munceste de dimineata pana seara, in timp ce are grija si de bebe, dar i se citeste pe fata bunatatea. Datorita lor, toata saptamana am ocupat o rulota pt dormit si o veranda cu tot ce trebuia pt gatit si luat masa in tihnă. M-a costat 25 euro pe noapte, cu aragaz, frigider, dusuri si wifi. Nici nu aveam nevoie de mai mult. Am venit sa ma misc, nu sa stau la tv :). A fost cam ciudat sa raman singur dupa ce ma obisnuisem cu primirea atat de călduroasa a familiei lui Ionut. Luni, prima zi din saptamana concursului care urma sa aiba loc duminica, m-a întâmpinat cu ploaie. Vremea parca s-a gandit la mine, asa ca am facut o alergare usoara de dimineata in jurul lacului, 8 km de plat, iar in restul zilei m-am acomodat la cazare. Desfăcut bagaje, aranjat, facut paste..., o plimbare usoara pe seara, citit putin din cartea Banii din spatele Turului Frantei de Alex Duff, si ziua a trecut imediat. A fost destul de rece. Se resimtea undeva la 10 grade, iar cand bâtea vantul, chiar mai putin. Marti, m-am trezit dimineata, pregatit mic dejun, dupa care am dat o drumetie rapida pana sus, la lacul di Dres, 2050m, si mai departe in saua di Nel, 2540m, de unde urma sa fie ultima coborâre din concurs. Au iesit 18 km cu aproximativ 1200 m diferenta de nivel, iar coborârea a avut aproximativ 5 km cu -900m, dar foarte tehnica. Fix genul ala inclinat bine, pare alergabil, dar plin de obstacole mai mult sau mai putin vizibile. Un fel de Jepii Mici, dar mai tehnic :) Nu era nici ora 12, asa ca iar am avut mai toata ziua sa ma acomodez cu una, alta in camping. Cu gatit, spalat vase, haine, dus si o alta plimbare pe seara, de 9 km, dus, intors de la un magazin, ziua a trecut imediat. Tot vorbind cu Ionut, si afland ca atat el cat si Ionel sunt trecuti de 40 ani, fiind deja inscrisi la concurs, ne-am zis sa intrebam daca se mai accepta pt Romania. Zis si facut, iar Valeriu a ramas sa primeasca raspuns de la oganizatori.

Miercuri. Ieri, din vorba in vorba, am aflat de la Ana ca exista transport gratuit pana sus, la lacul Nivolet, 2550 m. Imi place sa consult hartile si sa visez, asa ca de acasa tot eram cu ochii pe zona respectiva, cu multe alte lacuri pe la 2700 si vf-uri de peste 3000. Cand am auzit de autobuz, mi-am zis ca nu se poate mai bine de atat. Aveam si alte variante de urcat, chiar de langa camping, dar erau alte vf-uri si se aduna mult mai multa diferenta. M-am trezit dimineata, cu gandul de a urca Taou Blanc, un vf de 3438 m, la recomandarea lui Ionut. De la Nivolet aveam sub 1000 m de urcat, si nu prea inclinat. Dupa micul dejun, la 8 si ceva eram in statie, iar la 9 si ceva, la Nivolet. Superba zona! Exista si un pas aici, tot Nivolet. Noi urcand de pe valea Orco, iar daca cobori pe partea cealalta din pas, e valea Aosta. Tot drumul de urcare e un fel de Transfagarasan cu peisaje superbe, curbe stranse, dar cu o singura banda, asa ca de fiecare data cand se intalneau autovehicule, unul trebuia sa-si gaseasca loc sa acorde prioritate. Nu o data am simtit ca fundul autobuzului era in aer sau ca se atingea de peretii de stanca :). Traseul spre vf a fost cum se vede in poze, usor si plin de peisaje superbe pana in saua Leynir. A urmat o porțiune tehnica, cu o traversare putin ciudata pt rau de inaltime, de care am trecut cu simtul meu de munte, pt ca era nemarcat. Imediat dupa pasajul respectiv, cand traseul a redevenit usor, am dat de momai. Din pacate, între timp s-a innorat si pt ca nu mai aveam vizibilitate sa vad mare lucru, m-am intors de la cota 3300. Dupa ce am coborât putin, am sezizat ca norul incepe de pe la 3200, asa ca vf-urile de sub aceasta cota se afisau in toata splendoarea. Eh, e miercuri. Am timp sa mai urc ceva, ma gandesc. Cobor pana pe la 2700 si dau sa urc pe alt traseu catre Punta Basei, 3338 m. Nici pe asta nu l-am urcat. M-am oprit pe la 3000, sa nu pierd autobuzul si nici sa nu ma obosesc prea tare. Oricum eram fericit si multumit cu tot ce vazusem. Am coborât cu autobuzul de ora 15, iar pe la 16 m-am pus la pregatit masa ca eram cam lihnit :). Restul zilei a continuat cu spalat de vase, dus, citit...

Joi. Azi chiar nu mai aveam de gand sa fac ceva serios, asa ca dupa micul dejun si spalat de haine, am profitat de acelasi autobuz, dar de la ora 22, ca sa urc iar la Nivolet. Planul era sa fac o drumetie usoara in coborâre pe o porțiune din traseu. Asta am si facut, dar nu mica a fost mirarea sa constat ca toata aceasta coborâre, de la Nivolet pana la lacul Serru, de aproximativ 5 km cu -300m, era nemarcata si fara poteca, iar pe alocuri suficient de tehnica cat sa te tina cu simturile in alerta. Dupa ce mi-am indeplinit obiectivul, bucurat sufletul cu peisaje superbe si joaca marmotelor, am ajuns la autobuzul de 15. Iar gatit, spalat vase, citit, putina plimbare si gata ziua. Pe parcursul zilei am primit si confirmarea ca Ionut si Ionel au fost acceptati si pot alerga pt Romania. O super veste si responsabilitate pt acesti doi barbati. Un motiv in plus si la ei sa traga la maxim.

Vineri, am alergat tura lacului de 8 km, dimineata, iar in restul zilei am tras chiulul si mi-am pregatit bagajul. Sambata, au venit Ionut cu fetita la mine, iar dupa ce am eliberat cazarea, ne-am urcat cu masina la Nivolet pt o plimbare de 3 km. Pe urma ne-am dus la ridicat de kituri si prezentarea de elite. Abia aici ne-am intalnit toti 4 din echipa. Dupa facut cunostinta, am vrut sa mancam ceva, doar ca la pranz e totul inchis asa ca ne-am indreptat spre casa ca sa pregatim ultimele detalii pt cursa. La cina am servit orez, legume... Sotia lui Ionut, Ionela, a pregatit cartofi fierti pt a doua zi. Ne gandeam sa consumam dimineata putin, cat si dupa jumatatea traseului intr-unul din puncte. Mai departe ne-am pregatit echipamentul si nutritia pana s-a facut tarziu. Se anunta o zi călduroasa. A fost una dintre cele mai frumoase saptamani din viata mea!

Revenind la inceputul povestirii, la ora 03:30 eram amandoi cam adormiti. O gura de cafea si un mic dejun satios din lapte cu ovaz si stafide au reusit cat de cat sa ma bage pe mine in febra concursului. Simteam ca am facut tot ce a depins de mine. La 04:30 am iesit pe usa, iar dupa ce ne-am mai intalnit cu doi amici si cu Ionel, am purces cu doua masini catre locul de start, lacul Teleccio, 1950 m. A fost interesant drumul pana acolo. Pe o singura banda, s-a urcat de la 700 m pana la 1950. Nu se putea altfel, asa ca la un moment dat, fiind mai multe masini pe urcare, ne-am trezit cu o soferita care cobora. Na distractie, sa dea inapoi pe intuneric, cu un mare hau, ca sa gaseasca un loc pe margine sa ne eliberze noua calea. Pe la 6 fara ceva am ajuns in zona de start. Dupa ce am ajuns sus, in jos se vedea fix ca la 2X2, o multime de lumini a masinilor care urca. Lasat masina la cateva sute de metri, verificat de echipament, poze cu echipa si sporovaind, nici n-am simtit cand s-a facut ora de start. La start se vedeau numai alegatori unul si unul. Era clar ca oamenii astia chiar stiau despre ce este vorba. I-am si zis lu Edi. Omule, la noi in tara nu prea vezi ca marea majoritate din cei de la start sa fie chiar oameni de munte, sportivi seriosi.

START - Am plecat cu o mica intarziere, in alergare usoara pe baraj. Eram cu Edi, Ionut si Ionel au preferat sa fie mai in spate, iar in fata noastra se vedeau peste 100 de alegatori. Am ajuns sa am suficienta experienta incat sa stiu ca multi pleaca prea tare, asa ca nu ma interesa ca sunt foarte multi in fata. Pe parcurs aveam sa aflu ca nu era chiar asa. In aproximativ 1 km de baraj si ocol de lac, dupa ce l-am lasat pe Edi in ritmul lui, a inceput urcarea abrupta catre refugiul Pontese. Ma asteptam, chiar daca nu prea era loc, sa ma chinui depasind, dar majoritatea si-au pastrat ritmul sustinut. Dupa refugiu, traseul a continuat in usoara urcare alergabila printr-o căldare spectaculoasa. Pacat ca trebuia sa stau atent mereu cu ochii pe unde calcam pt ca eram inconjurati de creste si vf-uri superbe, Trasen Rosso, Gran Carro, Punta di Carnere, Becco di Valsoera, Moncimur... Mai departe a inceput iar abrupt, dar de data asta pe bucati de stanca de diferite marimi, dupa cum a zis Ionel, cuptor cu microunde pana la frigider, de diferite forme si mai ales asezate total aiurea, asa cum s-au asezat ele in cadere. Chiar daca uneori trebuia sa fac pasii cam mari si sa dansez, urcarea pana in saua dei Becchi a mers bine. Era km 6, urcasem putin peste 1000 de metri, iar aici se gaseau primii voluntari cu putina apa si ceva alimente. Toate astea, nefiind deloc plat pt o masa sau ceva, erau puse care pe colo la diferite inaltimi pe stancile din jur. Din cauza echilibrului precar si a locului strâmt din sa, nici n-am putut sa ma opresc. Nu ca aveam nevoie, abia trecuse o ora si cam 15 minute. Coborârea, eheee, fix ca urcarea, doar ca acum eram in rampa, tot inclinat bine si fix aceleasi bucati de stanca. In aproximativ 300 m diferenta de coborât, nu vreau sa-mi amintesc de cate ori am simtit ceva pe sira spinării sau am stans din fese :). Seamana putin cu bucata de deasupra lacului Caltun, cand mergi spre Negoiu, chiar pe stancile alea mari, dar aici era mai abrupt, tehnic si periculos. De fapt, a fost cel mai tehnic traseu parcurs de mine intr-un concurs. La fiecare pas, mici sau mari, pe langa faptul ca trebuia sa țopăi, uneori tot ma propteam in palme si aveam senzatia ca o sa cad printre stancile alea. Am depasit fricosi mai mari ca mine, dar, nu mica a fost mirarea cand o tipa a trecut putin mai repede. Am zis trecut, de fapt topait pe o alta traiectorie pe care a format-o cu privirea, pt ca pe aceasta portiune nu exista un traseu. Fiecare coboram pe stancile pe care le consideram mai confortabile si reuseam in fractiuni de secunda sa configuram un traseu. Dupa ce a trecut, fiind deja spre final, ma obisnuisem cu senzatia si am reusit sa tin si eu un ritm mai serios. A urmat o limba de zapada asigurata cu coarda de aproximativ 100 m, iar mai apoi o scurta curba de nivel alergabila care a continuat mai departe cu o coborâre in serpentine formata din multe curbe foarte stranse, alergabila, dar cu mici obstacole pana am ajuns intr-o zona cu cateva lacuri, Alpe della Motta. Tot in coborâre, alte cateva serpentine scurte, iar alergabil printr-o căldare inconjurata de creste si vf-uri semete, Testa della Tribolazione, Becco dell Alpetto, Monte Castello, am trecut prin zona denumita Vallone di Noaschetta si pana la Alpe la Bruna, un CP la atitudinea de 2400 m. Aveam pana aici 11 km si ceva cu 1000 si putin urcat, 600 si putin coborât. A urmat o urcare relativ usoara de 2 km cu aproximativ 220 m diferenta de nivel pana in Bocchetta del Ges. Ma aflam la 2692 m. Mai departe, o coborâre de 3 km si - 470 m, din care nu-mi amintesc mare lucru, pana la Casa di Caccia, 2222 m altitudine. Alti 3 km valonati, cu 100 m diferenta de nivel pe o curba de nivel pe la baza muntelui Vallone del Roc, pana in CP Alpe Foges. Aveam parcursi aproape 20 km cu 1500 m de urcare si aproximativ 1000 de coborâre, in 3 ore si 11 min. N-am zabovit prea mult nici aici. Se pare ca ajunsesem pe locul 30, dar nu pt ca am depasit eu peste 70, ci mult mai putini. Aici se desparteau traseele, iar o mare parte din cei peste o suta de la start, aici au luat-o pe traseul scurt. Urcare imediat dupa CP, scurta, cam de 100 m, mai departe o zona, printre putinele, plata, cam de 500 m, printr-o căldare superba, pt ca sa trecem iar pe o urcare sustinuta in serpentine pe o distanta de 5 km in care am adunat cam 700 m pana in saua Colle della Porta, 3002 m. Din sa, pt scurt timp am privit in dreapta la maiestuosul perete format din Testa del Grand Etret, Cima de Breuil, Cille di Montchair si Becca di Monciair, iar in stanga, la Cima di Courmaon. A urmat o coborâre alergabila de 1,7 km si -230 m, cu valea Orco si lacul Cerasole in stanga jos, spectaculosul munte Mer Pertchaz in dreapta si lacul Lillet in fata. Pe ultima urcare reusisem sa depasesc cam 5 concurenti si alti 2 pe scurta coborare. De aici cunosteam cam tot traseul, atat cat am reusit sa memorez din el in zilele anterioare. Eram la altitudinea de 2765 m. A urmat o urcare pe distanta de 800 m in care am mai strans 155 m pana in saua della Terra, 2922 m. Inainte sa termin urcarea, foarte aproape in spate am observat 2 fete. Eram putin surprins pt ca nu le-am vazut pana aici si mai ales, de ritmul lor foarte bun. A urmat o porțiune de traseu in care au alternat coborarile alergabile cu curbe de nivel, lunga cam de 5 km, iar in portiunea finala cu aproximativ 2 km de urcare si 100 si ceva metri de urcat pana la Nivolet. Pe toata portiunea am trecut cumva intr-o viteza superioară si m-am simtit foarte bine. Am si privit in spate de cateva ori, dar nu era nimeni. Problema era ca am simtit usoare crampe la inghinali si undeva pe sold. Destul de ciudat. Bine ca nu erau serioase.

A urmat coborarea pe care o facusem zilele trecute, pe nemarcat, pana la lacul Serru. Coborare in mare parte, tehnica, cu treceri peste mai multe raulete intr-o căldare de deasupra lacului Agnel si străjuiti pe dreapta de versantul Anticima Punta Basei. Pe parcurs a fost si o urcare in care a mai strans 200 m diferenta de nivel si pe care am mai depasit 2 concurenti. Pe portiunea asta, si mai ales in căldare, vizibilitatea era pe o distanta mai mare. Eram incantat ca ma simt bine si ca alti concurenți si mai ales fetele nu se vedeau in urma mea. Parea ca m-am dozat bine si ca o sa mai recuperez cateva locuri. Dupa trecerea de pe dig, am ajuns si in punctul de alimentare de la lacul Serru. Avem putin peste 6 ore la km 39 si peste 3000 m urcati si coborati. Aici ne astepta Irina, o prietena care a venit cu Edi din Romania. De dimineata ii lasasem cativa cartofi fierti cu sare. Pe parcurs m-am alimentat destul de bine, cu geluri Maurten si diferite cateva chestii din posturi. Problema era lipsa electrolitilor, si cum s-a alergat doar prin soare, stiind ca daca beau multa apa, elimin si mai multi electroliti, am incercat sa nu beau niciodata pe cat de sete imi era. Acum, in post, energie aveam, dar nu aveam pofta de cartofi sau altceva. Am baut niste izotonic din post, tot dulce, si am plecat in coborâre. O coborâre foarte alergabila, dar dupa doar cativa pasi, au inceput sa apara crampe serioase, tot la anghinali si pe sold. Parca oprirea din post a fost momentul prielnic sa se instaleze :) La naiba, cum faceam cativa pasi mai lungi sau incercam sa urc o piatra, mal, ceva, durea serios. K, ca tot ma sacaia burta, m-am ascuns in boscheti pt putin timp. Mmm, m-am chinuit putin cu postura de șezut, din cauza crampelor, mai ales la stangul. Asa ca am stat cumva cu un picior intins :))). A trecut un alegator. Of, rar se intampla asta, mai alea in a doua jumatate din cursa. Plec si eu in coborâre si incerc sa-mi gasesc un ritm din pasi cat mai mici. Parea ca asa doare doar putin. Era acceptabil. Pacat de coborarea asta. A urmat o curba de nivel, la fel de alergabila, si pt prima data in cursa, prin padure si la sub 2000 m altitudine. La fel, am incercat sa o alerg, si am reusit, dar doar cu pasi mici. La un moment dat, cand am trecut peste raul del Carro, m-am asezat in el ca sa acopar cu apa picioarele. Se simtea foarte bine. Ne aflam pe partea sudica a vaii Orco. Printre pomi vedeam spre nord, undeva in sus, curba de nivel pe care alergasem in urma cu 2 ore, iar mai jos, drumul asfaltat care urca la Nivolet. Stiam ca in scurt timp incepe o urcare. Asa a fost, si chiar la baza ei, au aparut alti 2 tipi, un elvetian si un italian. Elvețianul fiind in fata, ma bag in spatele lui si incerc sa-i tin ritmul sustinut. Era mai bine decat pe coborâre, dar cand trebuia sa lungesc cate un pas ca aveam de urcat cate o piatra, durea bine. Cumva, in multe ocazii, acolo unde el facea ditai pasu unui om de 1.80, eu faceam 3 incercand sa gasesc o traiectorie ca sa nu intind piciorul. A decurs bine urcarea. M-am tinut dupa el pana la refugiul Jervis, cam 600 m pe 2 km. Celalalt tip a ramas in urma, iar asta imi confirma ca energie aveam. Dupa refugiu, in care am consumat iar izotonic, am plecat amandoi intr-o alergare usoara pe malul lacului Rio di Nel si prin ceea ce semana cu o poiana din respectiva căldare. Aveam de urcat in stanga catre saua di Nel. In fata noastra, mai sus, era ghetarul di Nel si o creasta stâncoasa de pe care ne strajuiau vf-urile Uja, Aiguille Percce, Levanna Occidentale, Levanna Centrale, toate la peste 3300 metri din masivul Venoise.

N-am putut sa alerg toata curba de nivel din poiana, asa ca Elvețianul s-a dus inainte, iar din urma se apropia cu pasi repezi o fata. Pe la jumatatea urcarii spre sa, care are cam 300 metri diferenta, si de pe care vezi tot, atat in sus cat si in jos, m-a prins din urma si n-am putut sa-i tin ritmul decat pt scurt timp, dar i-am facut o poza :). Era una din cele 2 fete pe care le-am pierdut pe drum dupa ce le-am vazut in spatele meu.

Dupa ce am ajuns si eu in saua di Nel, 2550 m, atat tipa cat si elvețianul erau demult pe coborâre. E tehnica, o tineam minte de zilele trecute de la recunoastere. Seamana in mare parte cu Jepii Mici, doar ca e putin mai scurta. Am inceput sa dau drumul la picioare si usor, usor am sesizat ca acele crampe dureroase nu mai apareau. Era doar o senzatie usoara de durere. Am tot prins curaj si m-am bucurat de coborâre. Incepusem sa cred, dar nu prea reuseam sa ma uit in fata, ca o sa-i prind pe cei 2. Dupa aproximativ -900 pe 3 km, cand am ajuns in drumul de pe malul lacului Cerasole, la cam 1 km de finish, o vad pe tipa la 100 m in fata. O obosise coborârea, dar si pe mine. Chiar daca nu m-au suparat crampele prea tare, stand încordat, atat fizic cat si psihic, eram la capatul puterilor si parca nici nu vroiam sa incerc sa o prind. Nu simteam ca merit. In schimb, prind un adolescent, care parea mult, mult mai afectat. Mai ca ii venea sa planga asa ca-l incurajez pana la final si terminam impreuna. Am terminat pe locul 23 in 8:39:00.

Aventura din Italia s-a incheiat cu o mica, mare aventura :) Avionul, dupa 5 ore prin aeroport, a fost anulat si a trebuit sa ma intorc la Ionut pt o noapte. Asta dupa ce am zis ca merg cu Lufthansa de frica problemelor de la Wizz :). Am fost plimbat putin pe la ghisee, ca pana la urma sa primesc bilete pt ziua urmatoare, dar a fost fain! Eram zen ca dupa vacanta si oricum nu-mi luasem la revedere cum trebuie pt ca m-am trezit dupa ce a plecat gazda la serviciu si, in plus, am petrecut cateva ore cu fetita de care m-am despartit cel mai greu. Drept multumire am primit si un cadou pt ca ii place sa coloreze si a auzit ea ca mi se spune Pisicu :)

Nutritia in concurs: 7 geluri Maurten 3 bucatele de cascaval o banana un plic isotonic Maurten. Inainte de concurs am consumat orez si paste, iar in dimineata concursului ovaz. Echipament folosit: Hoka Speedgoat, buni, dar nu foarte recomandati pt caest gen de traseu. Uneori stabilitatea nu a fost cea mai buna. Parca imi jucau gleznele prea mult in zonele foarte tehnice si in curbele stranse. Sosete Smartwool. Eu aveam mereu o problema cu spalatul zilnic a doua perechi de sosete atunci cand lucram si faceam si un antrenament. Cu astea nu ma mai stresez. Sunt incredibile! Compresii gamba de la CEP. Le folosesc de cativa ani. Asta spune tot. Short de la Altra. Simpli, respirabili, fix ce trebuia intr-o zi calduroasa. Tricou, cel de la noi, Ciucas, de anul trecut. Reclama, dar, sincer, se potriveste la marime, iar croiala chiar imi place. Manecutele de la verticalul din Fagaras, organizat de prietenii de la Vertical Sport. Vesta Instinct. La fel, o folosesc de cativa ani tocmai ca sta perfect. Buzunare suficiente, loc la spate pt bete, fixa de zici ca e o alta haina pe tine. Sapca Instinct. N-are nimic wow, doar imi place :) Ochelari SCICON. Ii am de cateva luni si sunt multumim. Am scapat de probleme cu lacrimatul pe coborare sau vant si de soarele orbitor pe alocuri. In plus, imi sta si bine :)) Bete carbon de la Black Diamond. Ceas Garmin, Fenix 7 solar. L-am incarcat doar o data in aceste zile, si nu pot spune ca nu m-am miscat. Eu ma cam descurc pe munte, dar italienii nu abunda de marcaje, iar pe unele trasee, la peste 2500, 2700, dispar si trebuie sa fii atent la momai. Ceasul a fost fix ce trebuia cu harta lui detaliata. Mi-a placut foarte mult! Startul de pe dig, concurenta, peisajele absolut superbe de pe toata distanta, portiunile foarte tehnice pe alocuri si cele alergabile, cat si zona de finish, plina de sustinatori la picnic pe malul lacului, fac din cursa asta sa fie intr-un top 3. Poate chiar pe primul loc, dar sa zicem ca inca sunt plin de emotii :) Nu stiu unde ma port pasii peste 2 ani, dar stiu ca mi-ar placea si maine sa iau din nou startul aici! Da, si sa stau cam 2 saptamani in camping la Ana, ca sa bat toate potecile din zona. Am pus ochii chiar pe un traseu catre vf-ul Madonna, 4058 m :). Detalii importante pt cine mai vrea la concurs sau doar in zona. Eu am ajuns cu avionul pana in Torino. Mai departe m-a ajutat Ionut cu masina, dar exista autobuz care ajunge pana in Cerasole Reale. Evident, cel mai simplu e sa inchiriezi o masina. Cazari se gasesc pt toate gusturile. Eu am stat in campingul Villa administrat de Ana, o romanca foarte faina! Magazine in zona sunt doar 2 micute, cu panificatie, dulciuri, branzeturi, carmangerie, asa ca e recomandat sa se faca cumparaturile importante pt mai multe zile, inainte. Restaurante suficiente, dar atentie la program. Majoritatea sunt inchise la orele pranzului. In zona se poate face si plaja, pe malul lacului, daca vremea o permite. In rest, daca iti plac drumetiile si peisajele superbe, o sa-ti para rau daca mergi doar pt cateva zile. Cu aceasta ocazie am cunoscut cativa oameni si simt ca m-am imbogatit sufleteste. Multumesc, Ionut si familiei tale minunate! Fara voi, totul era mult mai greu. Efectiv m-am simtit ca si cand eram un membru al familiei voastre. Uneori nici nu stiam cum sa reactionez. Abia astept sa ne mai vedem si face ture impreuna! Multumesc, Ana! Simpla placere de a te cunoaste mi-au facut saptamana mai usoara si frumoasa! Foarte posibil sa te mai deranjez in urmatorii ani :) Ionel, ma bucur ca v-am cunoscut, atat pe tine, cat si baietii tai faini! Multumim ca ne-ai ajutat sa recuperam masina! Multumesc si prietenului lui Ionut care m-a dus de doua ori la aeroport! Spre rusinea, nu-i mai stiu sigur numele si nici nu vreau sa-l trec gresit. Multumesc Garmin Romania pt ceasul pe care nu-l mai dau jos de la mana decat cand sta la incarcat! Multumesc Trisport pt sprijinul de a imi achizitiona produse calitative la preturi foarte bune!

Revizuire incaltari alergare On Cloudstratus

Detalii exacte in ceea ce priveste material folosit, greutatea, culori..., nu le scriu ca sunt prea multe denumiri si e mai simplu sa le cititi pe site-ul producatorului https://www.on-running.com/en-ro/products/cloudstratus/mens/black-shadow.

Prefer doar sa spun cum i-am simtit eu, ca asta caut, la randul meu, de cele mai multe ori cand e vorba de ceva nou.

I-am primit ca sa-i testez, ceea ce am si facut :) . I-am folosit aproximativ 700 km. de la sfarsitul anului trecut si pana acum. Nu am tinut cont de conditiile atmosferice, asa ca au trecut prin toate conditiile, ploaie(de cateva ori), ninsoare(doar de 2 ori), gheata(tot cam de 2 ori), in rest pe asfalt uscat. De 2, 3 ori i-am dus si prin padure cu pamant uscat.

Ce mi-a placut:

-Amortizarea foarte buna la distantele lungi de 20 ,30 km sau la antrenamentele mai tari in care impactul piciorului cu asfaltul e mai dur.
-Foarte confortabili. Presupun ca datorita materialului interior care imbraca piciorul ca o manusa si a marimii largi de la degete care lasa piciorul destul de liber.
-Stabilitate buna. In partea calcaiului, incaltarile au un material mai dur, tare, care nu lasa piciorul sa joace, ceea ce e foarte bine si chiar am simtit diferenta.
-Ventilatia si uscarea. La ventilatie nu prea am date ca temperatura max. a fost de 25, si n-am simtit nimic deranjant, dar ca si uscare, eliminare a apei, au fost printre cei mai buni. Atat la ploaie, zapada aceea apoasa in care am intrat de cateva ori la trecerile de pietoni, au fost eliminate in 20, 30 secunde. Sunt convins de asta ca mi-a inghetat piciorul si s-a incalzit cam in acest interval :) .
-Protectie. Din primele alergari n-am putut sa nu-i compar cu Ultra Raptor de la La Sportiva pt munte. N-am avut nici cea mai mica problema cu ei in picioare. Cand i-am folosit prin padure, nu m-a deranjat sa lovesc cate o creanga, ceva. Nici prin talpa n-am simtit nimic deranjat.
-Aspectul. Sunt diferiti de oricare alt brand, iar asta ii face unici.
-Calitatea materialului. Pai ce sa zic, dupa 700 km arata de parca mai pot duce inca pe atat fara probleme. Au avut si o hiba pe care am scris-o mai jos.

Ce nu mi-a placut:

-Amortizarea la alergarile usoare, line. Nu ca nu mi-a placut, doar ca n-am simtit acea amortizare. Probabil datorita greutatii mele de doar 55 kg :) sau e posibil ca materialul talpii sa se inmoie abia dupa ce treci de o anumita distanta.
-Greutatea. Sunt printre cei mai grei pe care i-am purtat, iar asta inseamna ca nu i-as folosi intr-un concurs in care ma intereseaza timpul si locul :) .
-Calitatea materialului in zona tendonului lui ahile. Ma, dupa aproximativ 300 km, la ambii, materialul a inceput sa se roada. In poze se poate vedea cum arata dupa 700 km. (Din cate am inteles, la modelele noi, acest material a fost schimbat si e mult mai rezistent).
-Pretul. La naiba, costa cam 780 lei, aproximativ 170 euro. Daca nu ii primeam pt test, n-as da atatia bani pe ei, oricat de elvetieni or fi. Acum pe bune, consum 4, 5 perechi pe an, cum ar fi sa cheltui atat pe niste incaltari? :) .


Dupa 700 km

P.S. Am uitat de un aspect important. Nu, nu intra pietre in acele gauri din talpa. Am patit doar cand i-am folosit la o drumetie si era plin de grohotis, iar pe santul de mijloc s-a blocat o piatra :)

Transylvania 50k 2018.

De doi, trei ani ma batea gandul sa ajung la cursa asta, dar taxa putin cam mare si uneori timpul, au facut sa ajung abia anul asta. De fapt, mi-am zis ca orice ar fi, nici ca mai lipsesc :). Motivele principale care ma atrageau erau traseul spectaculos si mai ales discutiile legate de marcaj :).

Zis si facut. M-am inscris, de cazare s-a ocupat un amic si asa am ajuns sa stau cu un grup de oameni foarte faini, intr-o vila la nici 500m de start.

Vineri seara am ajuns, mi-am ridicat kitul, la care am avut ceva probleme ca nu l-au gasit pe -al meu, dar au rezolvat imediat, si m-am trezit cu numarul 5000 in loc de 5005 :). A urmat ceva socializare cu cativa cunoscuti. Am cheltuit ceva banuti pe 3 geluri Isostar, dupa care am mers sa mancam. Am bagat la ghiozdan o portie de MBS si niste taitei cu lapte de la Fru Fru. Am tras pe dreapta pe la 12, iar la 5 eram in picioare. Mai erau doua ore pana la start, asa ca mi-am domolit foamea cu deja obisnuitul iaurt cu fulgi de la mega, care i-am pus la muiat de cu seara. A urmat pregatirea rucsacului, echiparea, iar in tot acest timp am consumat cam 500ml apa. La 06:30 ne-am deplasat spre zona de start, timp in care am mai bagat o banana. Startul s-a dat la 7 fix, si pe-aici ne-a fost :)).

Cateva sute de metri alerg cu Nusu, in fata noastra fiind 3 baieti, printre care si Tale. Inainte sa se termine asfaltul, am preferat sa o las mai moale, si astfel Nusu cu alti doi baieti s-au dus mai in fata. La prima urcare mai serioasa, cand inca eram printre casele localnicilor, deja nu ii mai vedeam pe cei 6 din fata mea, asta si datorita curbelor. A urmat intrarea in padure, portiune foarte alergabila care a dus la a depasi un tip si a ma apropia de alti doi. Au urmat urcarile serioase in care eu ma simt foarte bine, si fara prea mult efort, inainte de a ajunge la primele stanci, i-am depasit pe cei doi. Tot prin zona asta l-am intalnit pe Alex Barli, care ca de obicei, mi-a dat un boost de energie cu incurajarile sale. Intre timp, prin padure incepuse sa picure, iar aici in creasta, era ceata. A urmat curba de nivel cu usoara urcare spre refugiul Tiganesti. Erau momente in care vroiam sa trag mai tare ca sa mai prind pe cineva, dar stiam ca e o cursa lunga. Inainte de a ajunge la refugiu, pe o portiune in care nu mai era ceata, cam la 5 min in fata, l-am vazut pe Nusu. Banuiam ca e el dupa bluza portocalie :). Eram bucuros ca nu s-a indepartat foarte mult, asa ca am continuat in ritmul meu, nici incet, dar nici prea tare.

N-am trecut bine de refugiu ca am depasit pe cineva de la ultra. Ufff, mi-am spus in sinea mea, Omu asta a plecat cu doua ore inainte, si l-am prins pe primii 10 km? Mmm, nu prea e bine pt el. A urmat portiunea alergabila pe la lac si coborarea faina spre Malaiesti, pe care am depasit 3, 4 de la ultra. Aici am consumat primele guri de apa si mi-am umplut un flask, dupa care i-am dat inainte, spre horn. Uf, frumos tare, vreme numai buna, asa ca placerea era la cote maxime. Urc, alerg, iar urc, si ajung la baza hornului. Pfooa, parca niciodata n-am vazut asa un sir de oameni :). Mmm, parca undeva pe la jumatatea hornului, vad si bluza portocalie a lui Nusu, dar nu eram convins. Incep sa urc pe horn, tot fara sa fortez. De fapt urc fara sa gafai deloc. Cu toate astea, depasesc o multime de la cursele 80, 100k, care, surprinzator, de fiecare data mi-au facut loc sa calc pe dreptele gata formate. Termin urcarea, alerg usor pana la Omu, iar de aici incep sa maresc ritmul, mai ales pe coborari :). Aproape de refugiul Batrana, aflu ca Nusu si Tale sunt cam departe in fata, dar tipul de pe locul 3, e la doar 4, 5 min in fata. Bun, imi zic, sunt in grafic. Mai sunt mai bine de 3 ore in care se pot intampla multe, asa ca o las mai usor spre Pestera. Ups, pai si pe unde trec pe malul celalalt? Ma uit in stanga, dreapta, dar nu gasesc nimic care sa ma ajute sa nu ma ud, asa ca, ii dau direct prin apa :). Eee, ce bine e! Parca m-am racorit instant :). Ajung la Pestera, mai beau niste apa, completez flask-ul si ii dau spre Padina. Mmm, asfaltul asta, bine ca n-are mai mult de 1km. Ajung la Padina, si cand sa incep urcarea, la cateva sute de metri, aproape sa-mi iasa din raza vizuala, il vad pe tipul de pe 3. Dintr-o data am simtit ca e momentul sa fortez. Incep sa urc, urc, alerg pe la stana, iar urc, dar si tipul merge bine. Cu toate astea, vedeam cum distanta dintre noi se micsora constant. Reusesc sa-l prind chiar inainte de refugiul Strunga, iar cand ma uit la el, observ ca era rupt. Am inteles imediat ca si el a tras la max. ca sa nu-l prind. Eu inca aveam resurse, chiar bune, asa ca dupa ce termin urcarea, ii dau alergare buna. Eram asa fericit ca am reusit sa urc pe trei incat, ajung pe primul loc pe strava pe segmentul Saua Strunga-Gutanu(asta am aflat dupa cursa), dar atunci, ma simteam intr-o forma foarte buna. Inainte de Gutanu, cu cateva sute de metri, reusesc sa-l prind si pe Nusu, ceea ce a facut sa-mi mareasca bucuria si mai mult. In post ma bucur de revederea cu cativa prieteni care erau voluntari. Am baut doua guri de cola, mi-am reumplut flask-ul cu apa si i-am dat bataie.

Acum eram sigur ca am prins podium la general. De aici si pana la finish am alergat alaturi de Nusu asa cum si el a facut in urma cu trei saptamani la Brasov. Atunci, pe ultimii km, eram rupt, iar el a tras de mine. Acum a fost randul meu, nu mai eram interesat de timp. Uneori timpul sau pozitia conteaza mai putin, asta e unul din lucrurile pe care le-am invatat de cand alerg. Am terminat impreuna pe locul 2 in 06:20:10, la aproape jumatate de ora dupa Tale. Tale dealtfel a facut un nou record, iar noi cel de-al doilea timp.

Cam asta a fost frumoasa cursa de la Transilvania50. La anul poate facem 80 sau 100. Ramane de vazut ce ne rezerva viitorul.

Dupa cursa, m-am dus la cazare, am facut un dus rapid si am plecat cu o prietena sa ne incurajam doi amici de la ultra. Astfel a urmat un ultra facut cu masina, in care am luat si masa, niste paine cu humus, cica de refacere dupa efort :).  Intai am fost in Busteni, unde timp de jumatate de ora, pana au ajuns oamenii nostri , i-am incurajat pe cei care veneau si pareau destul de obositi. Mai apoi ne-am deplasat la Piatra Arsa, la postul in care probabil cei mai multi au abandonat.

Aici am stat cam o ora, iar in acest timp am ajutat fiecare cum am putut pe cei care aveau nevoie, si aveau majoritatea, ca toata urcarea pe Jepi a fost prin ploaie puternica. A urmat plecarea spre Bolboci, si multumim jandarmilor care ne-au scos masina din noroi. La Bolboci iar am stat cam o ora, deja era noapte bine, dar macar ploaia se oprise de ceva timp. Dupa ce au plecat baietii nostri, am mai luat un pasager care a abandonat, ne-am intors la Piatra Arsa ca sa luam alt pasager ce n-a mai continuat, si dusi am fost pana in Bran. Pe drum am reusit sa atipesc cateva minute, ca imi picau ochii. Intorsi la cazare, dormit o ora, si hai in Moeciu de Sus ca sa-i astptam pe aceeasi prieteni. Am mai stat si aici ceva timp, chiar am tras o alergare usoara ca sa ma trezeasca bine, timp in care baietii au dormit 15 min in padure, cu folia de supravietuire pe ei. Dupa ce au trecut baietii, ne-am intors iar la cazare. Dormit alte doua ore, dupa care hai la finish sa-i vedem.I-am vazut si ne-am bucurat mult pt ei ca au reusit sa termine cu 10 min inainte de timpul limita.

Pentru mine, Transilvania 2018 a insemnat o cursa buna, dar experienta traita dupa, a fost si mai buna. Pe acesti oameni eu ii consider niste nebuni, eroi, supravietuitori. Toti cei pe care i-am vazut in acele puncte de pe traseu, au terminat dupa 24 ore, iar asta mie imi suna a nebunie frumoasa! RESPECT NEBUNILOR!

Cursa a fost bine organizata, traseele sunt foarte frumoase, spectaculoase, asa ca o recomand cu caldura, mai ales ca are probe atat mai scurte 20, 30km, cat si mai lungi, 50, 80, 100km.



Multe multumiri organizatorilor pt un asa concurs, voluntarilor care au stat pe asa vreme si fotografilor Bogdan Todea, Toma Nedelea, Nicu Chirobocea, Marian Buzaianu, Dragos Cristian, Ovidiu Nuta, Bogdan Popa, Catalin Stefanescu, Diana Ioana Bobes!


Tin sa multumesc in mod special oameniloc fara de care acesti timpi nu mi-ar fi iesit. Echipa Ciucasx3, alaturi si cu care am facut antrenamente foarte bune in locuri superbe. Radu Milea care mi-a facut un plan de antrenament in ultimele luni. Persoanelor care m-au primit in casele lor in unele ocazii, mi-au oferit diferite lucruri, m-au ajutat cu transportul..., da, fara voi, nu mi-ar fi iesit. Multumesc!