Grigne Skymarathon

Grigne Skymarathon, un concurs de categoria premier din circuitul Skurunner World Series. Se spune la ei pe site, că e cel mai tehnic circuit din lume. 

Plec cu emoții. N-am fost atent, iar perioada de înscriere trecuse cu 2 zile. Îmi doream sa ajung la concursul ăsta, o data pt ca citisem câte ceva despre tehnicitatea lui și a doua pt ca era o șansă să ajung mai ușor la Kima Trophy 2024, unul dintre cele mai tehnice concursuri din lume și care e pe baza de loterie. N-aveam nimic de pierdut așa că le-am scris pe messenger, dacă mai pot să mă înscriu ca îmi doresc mult sa vin. Au fost foarte receptivi prin directorul cursei Alberto Zaccagni care a venit cu un răspuns de așteptare, dar nu cu un refuz. Eram surprins și incantat. Am așteptat câteva zile ca să mai pună la bătaie câteva locuri, probabil în urma celor care n-au plătit, după care, a trebuit sa le trimit pe mail experiența mea. Mai departe mi-au răspuns pe mail cu un formular de completat și un cont unde trebuia sa achit taxa. Evident că am făcut imediat asta după care am așteptat câteva zile. Nu mai primeam niciun răspuns. Am scris din nou pe messenger, iar directorul a răspuns ca e totul în regulă și ca zilele următoare o sa primesc pe mail și confirmarea înscrierii. Zilele au trecut, iar cu o săptămână înainte, încă nu primisem nimic. I-am scris din nou pe messenger, dar probabil fiind prea ocupat cu concursul, nu a mai răspuns nici aici. Nu găseam nici lista noua cu înscriși. Era una postată de la primele înscrieri, iar eu nu apăream în ea. Nici nu-mi place sa bat omul la cap, așa că nu i-am mai scris nimic, nici pe mail, nici pe messenger. Ce putea sa se întâmple? În caz de ceva, îmi făceam o vacanță pe munții din zonă în loc să particip la concurs. Pe lângă toată tevatura cu înscrierea, am avut de lucru și cu planificarea transportului, avion, bus, tren, iar bus și cazarea, care nu se mai găsea în zona concursului. Aici la fel, după consultat hărți și sfătuit de Ingrid să nu-mi iau tocmai în Lecco, am găsit și discutat cu o gazdă de pe Airbnb, dacă mă poate ajuta cu o bicicletă în caz de nevoie ca să ajung la start. Răspunsul a fost, da, așa că mi-am luat cazare la 6 km de start. Omul a zis, da, dar, tot nu eram prea împăcat cu ideea asta. Erau multe necunoscute, de la proprietar și până la ce fel de bicla e sau cu ce și unde o să o leg la start. 

Mi-am mai bătut capul și cu bagajul și echipamentul de concurs. Am ales la cala de 20kg, mai mult pt casca de alpinism, antifurtul în U și adidașii de alergare. Pt concurs, ca era specificat în regulament, am dat o grămadă de bani și pe o jacketa foarte bună de la Instinct de 20 000 și 40 000, rezistență la apa și vânt, dar în același timp se face foarte mica la strângere și este foarte ușoară. Tot în perioada asta am încercat sa contactez câteva persoane din zona, care tot dădeau like la postările concursului, în speranța unor sfaturi privind transportul și logistica din zona. Așa am cunoscut-o pe Arriana Orlandi, o apropiata a asociației care se ocupă de organizarea concursului. 

A venit și ziua plecării. După pățania din urmă cu o luna și ceva a zborului anulat, speram să n-am surprize. 

N-am avut. Totul a decurs perfect cu Ryanair. La 15 și ceva eram în Bergamo. Din fața aeroportului, așa cum m-am documentat pe google, am găsit autobuzul 1 chiar în față la ieșire. Bilet din stație, 3 euro la aparat, cash sau card. În autobuz se urcă prin fața, iar șoferul mi-a făcut semn sa introduc biletul într-un aparat. În 20 min am ajuns la stația de tren principala din Bergamo. La fel si aici. Bilet la 4 euro cumpărat de la un bar cu ziare și loto, dar puteam să-mi iau și de la bancomat sau online. Înainte de a intra la peroane, a trebuit să-l taxez într-un aparat. Am ajuns în Lecco într-o oră cu R7, un reggio foarte curat și confortabil, iar autobuzul D35 pt Pasturo, Maggio avea stația la ieșirea din gara. 

Până aici tot transportul a decurs bine. Toate orele au fost exact cum le-am găsit pe internet. Am folosit google maps. Bilet pt D35 mi-am luat tot de la un centru de ziare. Și la asta plecarea a fost fix ca în program. A venit, am urcat, am compostat la aparatul de lângă șofer și la ora 19 și ceva, la 10 ore de la plecarea de acasă, eram la cazarea din Maggio. 

Nu mi-am cumpărat nimic de mâncare. După prezentarea camerei, băii, cheilor…, gazda, foarte amabilă, mă întreabă dacă am ce sa mănânc. Bănuia că în rucsacul meu de munte am orice, numai mâncare, nu :). Cum seara nu mănânc mult în general, un ou, pâine integrala și un iaurt au fost tot ce aveam nevoie și bine primit. După mâncat, am început să-mi fac planuri pt următoarea zi, vineri. Trebuia să găsesc un magazin mai serios prin apropiere și să ajung în Pasturo ca să-mi ridic numărul de concurs. 

Vineri, 2 zile înainte de cursa. 

Vremea era mohorâta. Aseară, fiind de pe drum, flamand și cu chef să mă bag la somn, n-am luat contact prea bine cu locul. Mă aflam într-o cameră spațioasă. 1 canapea extensibila în capăt, sub geam, alta lipită de perete, iar în fata ei, pe celălalt perete, un șemineu. În continuare urma o masa de 8 locuri pe lung, în mijlocul camerei și bucătăria în capăt utilată cu tot ce e nevoie. Dimineață, că tot nu aveam mic dejun, iar gazdele au plecat de la 6 către servici, m-am trezit devreme și am plecat la supermarket, care era cam la 3 km, în Cremeno. Se spune ca nu e bine sa faci cumpărături când îți este foame. Mai eram și într-un magazin cu multe produse pe care nu le găseam în țară :) Cumva, am reușit să mă abțin în a cheltuii prea mult, dar eram sigur ca mi-am cumpărat și chestii în plus. Când să ies din magazin, ploua cu găleată, așa că am luat micul dejun în parcarea lor, într-un loc acoperit. Nu am terminat bine, că s-a oprit și ploaia. 

Întors la cazare, după ce mi-am așezat cumpărăturile, la notificările Facebook, aflu ca nu se mai ține concursul următoarea zi, sâmbătă. A fost reprogramat pt duminică din cauza vremii. Vremea într-adevăr nu părea prea prietenoasă de alergat în creastă și mai ales pe teren tehnic, iar eu aveam cazare și avion pana luni. Avusesem inspirația să-mi iau așa după ce citisem în regulament că există această probabilitate. În plus de asta, dacă alergam sâmbăta, duminică mă odihneam. Acum era doar problema ca luni dimineață o să mă cam chinui cu bagajul, dar mai bine așa decât să alerg în condiții foarte proaste. 

Cum nu prea aveam ce face, mi-am zis ca nu strică o plimbare până în Pasturo. Mi-am băgat nasul în harta de pe telefon, că îmi și place ce e drept, și astfel am găsit o potecă care ma scotea într-un drum și mai departe ajungeam în Pasturo. Chiar așa a fost. Din nou, Google Maps și Outdooractive mi-au îndrumat pașii foarte bine. 

Ajuns în Pasturo, un sătuc mic, la poalele munților, cu case înghesuite, lipite între ele, fără curți, cu garaje la parter sub casa și străduțe înguste, cele mai multe în pantă, am vrut să văd zona se start și ridicarea de kituri. 

Era aproximativ ora 12, iar în toate satele din Italia, 13 e ora închiderii la toate pravaliile. Cu toate astea, străzile erau pustii, o liniște deplină și cu vremea închisă din care uneori începea să picture, am făcut una dintre cele mai relaxante plimbări. N-am ieșit din starea de zen nici când au început să bată clopotele la biserica din mijlocului satului ascunsă pe străduțele înguste. 

La fel ca site-ul celuilalt concurs din Italia la care am fost, RoyalSkymarathon, nici ăsta nu stătea prea bine cu informațiile. Astfel că doar am bănuit care e zona de start și clădirea de unde urma să ridic kitul. 

Ca să nu mă întorc pe același traseu pana în Maggio, am preferat să o iau prin Barzio și Cremeno, două sate la fel de mici și pitorești, dar cu case mari și curți imense  care păreau mai mult de vacanță. Când am ajuns în Barzio, era deja ora 14. Îmi cam începuse să-mi dea ceva semne de foame burta :) Chiar în centrul localității am găsit încă deschis localul La Locanda di Miro. Un local mic, cu diverse specialități din regiune. Avea pizza, paste, pâine, crosante, bere, brânză și un fel de plăcintă plus câteva produse pt acasă, borcane cu diverse… Afară erau doua mese mici la care puteai să-ți savurezi cafeaua, berea sau ce alegeai să mănânci pe fuga. Nu știu dacă de foame, dar a fost una dintre cele mai gustoase pizza pe care le-am mâncat vreodată, iar crosantul cu crema de caju, pfoooa, încă mă ling pe degete :). După copioasa masă, mi-am continuat plimbarea până acasă, unde am ajuns în jurul orei 15. Restul zilei a trecut gătind, luând masa, stat la taclale cu gazdele. În mod normal azi trebuia sa ridic kitul, dar cursa fiind schimbata pentru duminica, și ridicarea kiturilor a fost devansata cu o zi, așa că urma să-l ridic mâine. Mă stresa puțin treaba asta, pentru că nu eram foarte sigur cu finalizarea înscrierii. Abia așteptam să o rezolv și să mă văd cu numărul. Era mai importantă decât problema cu ajunsul la start :), problemă pe care speram să o rezolv tot mâine. Îi cerusem un sfat Ariannei, iar ea, după ce a discutat pe grupul lor, mi-a recomandat sa merg la un hotel din apropiere, Albergo Maggio să vorbesc cu managerul care era amic de-al lor, Giovanni, pentru că avea cazați câțiva sportivi și poate veneam cu ei. Am adormit cu gândul la aceste aspecte. 

Sâmbăta, o zi înainte de cursă. 

După ce am adormit cu gândul la toate cele, am cam avut chef de somn și m-am trezit tocmai pe la 8. Gazdele erau plecate deja. Mi-au povestit aseară ca duc copii în Lecco pentru probe la chitara și voce. După pregătit mic dejun, mâncat, spălat și toate care se mai fac dimineața, inclusiv verificat notificările de pe telefon, ceasul era deja 11. Aveam încă timp să rezolv aspectul cu drumul până la start. Hotelul Albergo Maggio era la doar 500 de metri. De cum am intrat pe ușa, l-am văzut pe un domn care, prin felul cum se adresa celorlalți și după cum era îmbrăcat, părea să aibă o funcție importantă acolo. Cu telefonul pe translate din română în italiana l-am lămurit cu ce vreau de la el :). Foarte receptiv și comunicativ, m-a dus în sala de mese și m-a prezentat câtorva sportivi care urmau să meargă în ziua următoare la start. Așa am cunoscut-o pe Hillary Gerardi, o campioană, de care, spre rușinea mea, nu aveam habar. După discutat problema mea, ea foarte deschisă, am făcut schimb de numere rămânând să ne auzim în cursul zilei în legătură cu ora la care să ne vedem mâine dimineață. După plecarea de la hotel, am făcut o altă oprire scurtă la un bar de unde mi-am cumpărat bilete pentru autobuz. Nu i-am dat de înțeles Hillaryei, pentru că nici nu era important, că și azi vreau să ajung în Pasturo ca să-mi ridic kitul. În plus de asta, vroiam să mă și plimb puțin. Mă ajută mult când vreau să-mi așez gândurile și să le activez constructiv. 

In jurul orei 14 am plecat către Pasturo. De această dată, cel puțin în centru, era mai multă agitație. Erau alți concurenți cu pungile în mână, cânta muzica, apăruse o mică scena, 3 porți de start, finish, garduri despărțitoare și altele anunțau ce urma să se întâmple. Ridicarea kit-ului a decurs repede cu puține emoții. Nu mă găseau pe lista normală, dar au scos o alta cu doar câteva nume, iar pe ea mă aflam și eu. Probabil era lista celor înscriși după terminarea perioadei. Aici am lăsat și casca de alpinism care era obligatorie pe un tronson de câțiva km buni. Kit-ul a fost compus dintr-o vestă de alergare, tricou simplu de bumbac, un borcan cu miere si biscuiți tradiționali din zona, câteva pliante și numărul de concurs. Din păcate, n-aveam trecut numele și tricolorul pe el la fel ca ceilalți. Probabil același motiv cu înscrierea târzie. 

M-am întors acasă pe la 16. După masa în care am consumat niște paste, am povestit puțin cu gazdele vrute și nevrute, iar cu această ocazie am reușit pt un timp să mă detașez de gândurile și emoțiile care mă rascoleau. Pe la ora 20 am luat ultima masă, iaurt cu biscuiți integral și un ou, după care am încercat sa citesc puțin. Nu prea reușeam așa că m-am pus pe urmărit niște filmulețe pe Facebook. Până la urmă, am zis să-mi pregătesc echipamentul. Încă stăteam în dubii dacă să folosesc bețele sau nu. Am consultat harta de câteva ori și aveam nevoie de ele pt că nu stăteam prea bine la diferența de nivel strânsă de-a lungul anului, dar pe de altă parte îmi era frică să nu mă încurce prea mult pe porțiunile tehnice. Nu le știam, dar le bănuiam, având în vedere că erau interzise cu desăvârșire pe anumite tronsoane. Până la urmă am lăsat acest detaliu pt dimineața. Când m-am băgat la somn, stând eu cu gândurile mele, m-am liniștit complet. Simțeam o recunoștință nemărginită și o mulțumire interioară dificil de exprimat. Reușisem să trec peste toate ca să fiu aici. Mai trebuia să mă prezint la start. Ce putea să se mai întâmple? 

Duminică, ziua cursei. 

M-am trezit la 05:45. Peste o oră urma să mă văd cu Hillary. Mic dejun format dintr-o salată de legume cu quinoa, unt de caju și o bautură de soia. În mod normal consumam ovăz, dar n-am găsit așa că m-am mulțumit cu respectiva salata. Cât am mâncat, m-am hotărât și la bețe. Restul echipamentului a fost Hoka Speedgoat (vreau să-mi iau altceva pt astea tehnice), compresii gamba, short, tricou, mânecuțe, ochelari și șapcă, vesta Instinct cu un flask de apă, telefon, 6 geluri Maurten, 4 capsule sărate de la Sponser, jacketa Instinct care m-a costat o avere și mănușile obligatorii au întregit echipamentul pt cursă. 

Ora 06:45 m-a găsit așteptând în fața hotelului. E fată. A întârziat doar 5 minute, mai puțin decât rezonabil. În mașină au mai fost doi alergători francezi, o fată și un băiat. 

La 7 fix eram în Pasturo. M-am despărțit de Hillary și restul în parcarea principală. După două străzi mici, am ajuns în zona de start. Eram entuziasmat. Freamătul dinaintea oricărui concurs îmi trezește cele mai vii senzații. Cu atât mai mult că a fost dificil să fiu aici. Nu erau mulți alergători. Până-n 400, dar toți păreau experimentați, pregătiți pt această nebunie. 

După prezentarea celor mai rapizi, cu o întârziere de 10 min, s-a dat startul. 

Am plecat din spate. De pe hartă știam că e urcare serioasă chiar de aici, pe străduțe, așa că nu-mi făceam griji. În câteva sute de metri, ajunsesem deja în primii 100. A urmat o gâtuire de străduțe, unde s-a format o mică busculada, dar n-a durat mai mult de câteva secunde. Încă nimeni nu folosea bețele. Traseul a continuat în urcare pe o potecă lată, pietruită, probabil folosită de săteni. La ultimele case din sat, aveam deja 100m diferența de nivel. A urmat o potecă la fel de lată, dar de pământ cu ceva pietriș, până s-a intrat efectiv în pădure. Abia de prin zona asta am început să văd câțiva folosind bețele cu toate că a fost urcare continua destul de serioasă. 2 km și ceva în care am strâns peste 400 metri diferență de nivel. Le-am scos și eu. Am ajuns la un alt drum, iar potecă, o parcare, am trecut de un refugiu, o mică porțiune alergabila în curbă de nivel și după o urcare scurtă, pieptișă, iată-mă la refugiul Rosalba. Până aici totul decursese bine. Doar câteva porțiuni cu urcări abrupte în care a trebuit să-mi ridic picioarele foarte mult. Încercam să evit pe cât posibil acest lucru. Știam de data trecută că am probleme cu asta și o să am crampe dacă nu am grijă, așa că pașii mici și cadența alertă erau mereu în minte. Din păcate, nutriția era perfectă până la capsulele cu sare. Se făcuseră praf într-un buzunar din spate de la short. Probabil de la transpirație. Avusesem proasta inspirație să nu le amestec cu gelurile și batoanele pe care le aveam în buzunarele de la vestă și să le pun într-un șervețel în loc de pungă. Acum îmi inmuiam din când în când limba în acel șervețel :) 

De la refugiul Rosalba, pe urcare, erau voluntari care strigau numărul. Cum am ajuns în post, n-am băgat bine în gură o bucata de banană că m-am și trezit cu casca în brațe. Atunci mi-am dat seama de ce voluntarii de mai jos strigau numerele. În timp ce încercam să-mi pun casca, un voluntar mi-a umplut bidonul cu apă. Erau atât de săritori, că eram mâncat și băut înainte să fiu pregătit de plecare cu casca pusă și bețele strânse. Din entuziasm, l-am pus pe unul să-mi facă o poză. Fiind mai în vârstă, a ieșit o mică filmare cu mine ieșind din ea și văzând doar solul :) 

Încă nu era de cască, dar în scurt timp a început o urcare pe o vale pietruită. Era o combinație de valea Albă din Bucegi cu strunga Dracului din Făgăraș. Nu părea marcat turistic sau nu-mi amintesc eu, în schimb, foarte multe lanțuri ajutătoare, și pe care era musai să le folosești. În anumite porțiuni neavând priză pe stâncă deloc. Am urcat câteva sute de metri pe valea respectivă. Era atât de spectaculoasă, dar și foarte obositoare! Nefiind obișnuit, deja îmi simțeam brațele și picioarele că încep să dea anumite semne. Eram abia la km 15 cu aproximativ 1500 de metri diferență de nivel. Încercasem pe cât posibil să merg/alerg într-un ritm susținut pe care credeam că pot să-l țin câteva ore bune. Mă așteptam să fac maxim 7 ore. Pulsul stătea bine. În cea mai mare parte din timp s-a situat în jurul valorii de 155, atât cât și vroiam. Problema erau anumiți mușchi. Îmi plăcea, dar, când am văzut că se termină urcarea, mă bucuram. În curând, după o porțiune de urcare mai ușoară și fără cățărat, am ajuns pe vârful Grignetta 2184 metri. Am fost plăcut surprins de suporterii de pe vf. Parcă era o sărbătoare pentru ei să încurajeze sportivii. Incredibil de mulți și gălăgioși. Am aflat mai târziu din clasamentul final, că aici eram pe locul 63. Dacă la un concurs din țară, acum eram în primii 10, poate chiar 5, și abia vedeam un alergător în jurul meu, aici erau câțiva, atât în față, cât și în spate. De fapt, pe mai toată distanța de pe la km 4 și pana aici, am fost cam aceeași. Deja le recunoșteam fețele. Fiecare părea că nu forțează și sunt constanți în mișcări. După așa urcare, care te cam leșină, m-am simțit reîncărcat cu energie instant de la atmosfera creată de suporteri. De peisaje nu mai zic. Toate acele stânci ascuțite și vf-uri impunătoare care se strecurau printre norii mișcători. Din păcate, a durat doar câteva zeci de secunde trecerea asta pe vf.  

.

A început coborârea, mai tehnică decât urcarea. Dacă urcarea a fost pe o vale, acum se cobora pe creastă, dar la fel: fără lanțurile amenajate sau echipament de escaladă nu puteai. Efectiv, pe anumite porțiuni nu aveai prize, iar eu care sunt mai mic, m-am chinuit teribil. Uneori mă uitam sub fund și vedeam hăul plin de stânci ascuțite. Acum în niciun caz nu mai era vorba de sărit de pe o stâncă pe alta. În scurt timp am început să simt că nu mai am forță în brațe iar degetele de la picioare păreau că încep să aibă un fel de crampe. Eram surprins de aspectul ăsta. Îmi plăcea maxim traseul, peisajele, tot, dar era atât de dificil! Am avut noroc că n-a durat foarte mult. Chiar începuseră în mintea mea să încolțească niște întrebări. Simțeam că nu pot continua așa prea mult timp. Atât brațele, cât și zona de sub degetele de la picioare, îmi tot dădeau alarme. Rămâneau încordate cu ușoare dureri chiar și după ce treceam de zona în care trebuia să le folosesc la maxim. 

Între timp, începusem să simt ceva și pe la aductori, mușchii din interiorul coapselor, dar le simțeam doar când trebuia să întind picioarele foarte mult pt anumite prize.

Dacă pe vârf eram la km 17 și aveam cam 1900 metri diferență de nivel, la refugiul Elisa, eram la km 21 și coborâsem cam 700 m de pe vf, din care 400 tehnici și 300 alergare pe o potecă înclinată și cam alunecoasă. Plouase ziua precedentă, probabil și în cursul nopții, iar aici soarele încă nu ajunsese, așa că toată zona era cam umedă. Din păcate asta n-a prea ajutat la o relaxare a picioarelor, mai ales că eram încalțat cu Speedgoat, nu prea buni pe acest traseu. Din contra, trebuia atenție și încordare la tot pasul. La Elisa m-am alimentat cât mai bine, în special cu 2 banane. Tot speram să întârzii cât mai mult crampele pe care știam deja că o să le am.

A urmat o porțiune în curbă de nivel cu urcări și coborâri ușoare, cam de 7 km, în care am strâns doar vreo 400 metri până la refugiul Bietti și mai departe Bogani. Dacă la Elisa mă aflam la 1515 metri altitudine, aici eram la 1815 altitudine. Neforțând și nemaifiind nevoit să cațăr și descațăr pe porțiunea asta de câțiva km, începusem să-mi revin muscular. Tot aici am consumat încă o banană. Din păcate în posturi aveau doar dulciuri, nimic sărat :( În rest am consumat apă și izotonic.

N-am stat prea mult și chiar din post am început să urc împreună cu un tip din Italia. Știam că asta e ultima urcare mai serioasă. A mers destul de bine, cu o trecere printr-o căldare plină de bolovani, dar de data asta fără cățărat, descațărat. Tehnic și atât. Dacă eram pe coborâre săream din piatră în piatra. Împreună cu tipul din Italia am depășit 2 concurenți pe această urcare, dar 3 fete care se cam urmăreau aveau o viteză în plus. Energie aveam, simțeam că pot, dar îmi era frică. Știam că după vârf urmează o coborâre lungă. După ce am ajuns pe vârful Grigna 2410 m, la fel ca la celălalt, am rămas mască de câți suporteri puteau să fie.

Da, a urmat lunga coborâre. Fir-ar ea să fie, era fix combinația aia pe care o puteam alerga bine chiar dacă era foarte înclinată. Trebuia doar atenție. Primele sute de metri au fost în zig-zag pe o potecă stâncoasă și cu pietriș, iar mai apoi pe iarbă cu mici bolovani ascunși. Era și o potecă dar încercam să o evit pentru că era puțin cam alunecoasă. În 4 km, de la 2400 cu trecere pe la bivuacurile Merlini și Riva Girani, ajunsesem la 1400. A mers ca unsă. Mi-am dat drumul la picioare pe ea și m-am bucurat maxim. Am depășit cam 5 concurenți între care erau și 2 din cele 3 fete. A urmat o porțiune de 3 km cu zone valonate, dar alergabile. Coborârea mi-a plăcut mie, dar nu și picioarelor, așa că am încercat să le relaxez puțin în zona asta. N-am tras nici când cele 2 fete au trecut iar de noi, că eram cu un alt italian.

Spre final aveam de urcat, credeam eu, cam ultimii 100 metri. Așa era, o urcare serioasă prin pădure. Pe la jumătatea ei m-am oprit să-mi întind puțin zonele care începeau să doară tot mai mult. A fost cea mai mare prostie. Pentru câteva secunde bune nu m-am mai putut mișca de durere. A fost atât de intensă durerea la aductori că mă simțeam paralizat. Când mi-am dat seama că trebuie neapărat să mă mișc mi-am lăsat capul la nivelul genunchilor și am plecat în sus. Părea cea mai puțin dureroasă poziție. Aproape că-mi pupam genunchii iar pașii ii făceam cât se putea de mici. Partea bună părea să fie că dacă mă mișcam repede durea mai puțin. Totuși, eram la km 37 cu peste 3500 urcați, coborâți, iar ritmul nu puteam să-l am chiar rapid. Am reușit urcarea, iar pe următoarea porțiune scurtă de plat mi-am mai revenit.

A urmat o coborâre alergabilă bine, în care am ținut un ritm susținut. Au mai apărut și 2, 3 urcări scurte, dar în rest, ultimii 7 km au fost în principal plat ușor cu coborâre pe o frumoasă potecă prin pădure. Parcă eram de la Prepeleac spre Bușteni :) Mai exact, pe 7 km am avut de coborât cam 700 de metri, iar ritmul l-am avut undeva la 5:30/1000.

Pe toată porțiunea asta picioarele au mai dat semne de durere, dar probabil datorită ritmului impus n-a mai fost atât de grav. După trecerea pe aceleași străduțe și bătând cupa cu mulți copii care păreau că tocmai alergaseră și ei la cursa lor, am terminat cursa în 06:56, pe locul 57 (am aflat la câteva ore). Atunci pe moment nu îmi păsa. Doar m-am întins în iarba și mă bucuram că nu mai doare tare nimic. Simțeam doar o stare de oboseală generală. După o perioadă de timp, am încercat să fac câteva întinderi, dar se blocau mușchii și dureau, așa că m-am lăsat păgubaș. Cam după 30 de minute m-am dus la finish să fac o poză, iar mai apoi la un magazin, surprinzător deschis, de mi-am cumpărat un lapte cu cacao pentru refacere. Adevărul era că nu intra nimic altceva.

Mergând spre stația de autobuz, văd câțiva cu casca recuperată. Mă așteptam să fie aduse abia peste câteva ore sau chiar mâine, ceea ce înseamna să o las acolo definitiv. Îl întreb pe unul, dar zice că el n-a lăsat-o la refugiu, a preferat să alerge cu ea până la final. Bun, m-am entuziasmat degeaba. Mai văd unul. Îmi zic că poate așa se practică la concursurile astea. Dar când mai văd unul îl întreb și pe el ce și cum. Da, erau deja aduse la finish. Când am ajuns din nou în zona de finiș într-adevăr toate erau așezate pe numere și așteptau să fie recuperate. Pentru mine era incredibil. Abia se încheiase cursa, cu limita de 9 ore, că oamenii au și adus căștile de la km 27 aproximativ, de sus de pe munte. Evident, am făcut legătura cu un elicopter care tot survola zona.

 

Mai apoi m-am întors la cazare cu autobuzul. După care am consumat o supă cremă de verdețuri, am povestit cu gazdele și am ascultat câteva melodii cântate la pian de fetița lor. Ei adulții nu consumau aproape deloc carbohidrati. Păreau că au rămas puțin pe gânduri după ce le-am explicat complexitatea organismului, că nu e recomandat să faci extreme și că până și creierul are nevoie de carbohidrați pe perioada nopții. 

Abia la câteva ore bune am reușit să mănânc ceva mai serios, o pizza cu brânză :) Pe seară, după ce am vorbit cu amicul din Italia, Ionuț, am văzut și eu pe Facebook clasamentul. Eram pe 57, iar tipa Hillary pe locul 1, după poze abia atunci mi-am dat seama cine era :) M-am băgat la somn pe la ora 22, sperând să mă odihnesc. Din păcate, nu reușeam. Încă eram agitat :(. Când încercam diverse mișcări cu mâna, încă se bloca mușchiul flexor al antebrațului. Iar la picioare tot nu puteam să fac întinderi. Din păcate la cazare am avut doar un plic de recovery de la Sponser, dar nimic cu suficienți electroliți :(  

Următoarea dimineață, luni, m-am trezit la 5 fără ceva. Autobuzul spre Lecco pleca la 6. Eram cam lihnit de foame așa că am consumat tot ce mai aveam. Bautură de soia, ou, brânză, biscuiți integrali și puțin humus pe care-l aveam de 2 zile în frigider :) Eram cam la limită cu timpii pentru că aveam avion la 10:20, așa că speram să-și respecte toți programul. Aveam de schimbat 3, la fel ca la venit. 

Cumva, de adormit și că mi-am luat la revedere la așa o oră matinala, am uitat telefonul în cameră. Am avut noroc cu gazda că l-a găsit și când mă întoarcem spre cazare ne-am întâlnit pe la jumătatea distanței. Făcând haz de situație, la ora fixa din orar a apărut autobuzul. De ăsta îmi era cel mai frică, fiind unul local care făcea legătură între sate și primul oraș serios, Lecco. Am ajuns în gară la timp, trenul a venit și el la orar. Părea ca totul este perfect și că ajung în aeroport pe la 8. În mod normal trebuia să facă 45 de minute până în Bergamo, dar era luni, copiii au început școala și fiind foarte aglomerat, în multe stații a stat mai mult pentru că nu se închideau ușile. La un moment dat, după ce am stat cam 10 minute într-una din ele, mă întrebam dacă ajung la timp. A avut o întârziere de aproximativ 30 de minute, dar la ieșirea din gara autobuzul pentru aeroport a venit imediat și la aproximativ 08:30 eram în aeroport. După ultima experiență cu Lufthansa, aveam ceva emoții și aici, dar avionul a decolat la timp și cam asta a fost aventura mea din Italia la Grigne Skymarathon. 

Au trecut două săptămâni de la cursa asta și în materie de concursuri mă simt gol. E senzația aia în care nu te mai atrage nimic. Parcă a fost cireașa de pe tort. Nu știu cum simt alții, dar eu de fiecare dată când alerg pe la baza unui munte, pe o culme paralelă cu el…, bănuind cât de spectaculos e acolo, nu pot să nu-mi doresc să și ajung pe acele creste. Pățesc asta și la antrenamente sau doar ture, iar cursa asta a fost exact pe gustul ăsta. M-a uns efectiv pe suflet. Mai e și chestia că uneori am prins câte un podium. Încă țin minte 7500, Buila, Eco, unde m-am clasat bine. M-am bucurat foarte mult la ele, dar parcă simțeam că lipsește ceva. Lipseau sportivii cu adevărat buni sau erau doar 1, 2, și astfel îmi găseam un loc acolo. Aici am ieșit pe locul 57, la 2 ore de primul. Cu toate astea, m-am simțit un sportiv. Nu știu cum să o spun mai bine. Au fost locuri pe podium de care îmi era puțin rușine, iar aici, de 57 am fost chiar mândru, iar asta doar datorită competiției cu ceilalți. 

Câteva date importante. 

Recomand cursa oricărui iubitor de trasee tehnice și foarte tehnice. Nu recomand în mod special celor cu rău de înălțime. Zona e superbă și ea! Dacă se închiriază mașină se poate sta chiar în Lecco la 30 minute cu mașina de Pasturo. 

Nutriție folosită:

6 geluri Maurten, 3 banane, apă și isotonic.

Echipament folosit:

Hoka Speedgoat în picioare, dar nu recomand, vestă Instict, perfectă de la buzunare până la așezarea pe corp, iar în rest, tricou, short și șapcă clasice. Ah, și bețe Black Diamond din carbon, dar sunt cele de hike așa că vreau să-mi iau altele. 

Ambasador CiucasX3

Multumiri:

Arianna Orlandi pentru sfaturile oferite cu plăcere.

Alberto Zaccagni, directorul cursei, un veritabil om de munte care m-a ascultat și ajutat cu înscrierea. 

Hillary Gerard, pentru transportul până la start. 

Familiei Donato, gazdele. Nu m-am simțit ca un turist care a luat cazarea pe Airbnb, ci mai degrabă ca un prieten venit în vizită. 

Ruxi pentru cască. 

Garmin România pt ceasul Fenix 7 de care mă folosesc mereu cu brio. 

Trisport.ro pentru că pot să-mi cumpăr produsele de care am nevoie la prețuri fără concurență. 

Royal Ultra Sky Marathon

E trecut de ora 23. Maine avem cursa. Ne-am hotarat sa ne trezim la 03:30, o ora deloc confortabila. Adorm destul de greu. Acum am inceput sa asimilez tot ce s-a intamplat in ultimele zile si sa privesc altfel concursul de maine. M-am înscris la el fara sa stau prea mult pe ganduri. Am stilul asta de impuls, gandindu-ma ca vad eu pe urma cum reusesc sa ajung si tot restul, de la cazare, pana la bagaje, alimentatie... Intr-o anumita masura a ajutat si faptul ca la o postare a lui Valeriu, am aflat ca se organizeaza campionatul mondial masters de ultraskymaraton, iar el cauta reprezentanti romani care sa participe. Imi doream sa ajung la concursul asta, iar acum aveam un motiv in plus. Am avut mare noroc cu Ionut, mai tarziu, cel de-al 3 lea component al echipei, un roman din Italia, muncitor si pasionat de alergare si munte. Vazandu-ma pe listele de inscrisi, m-a contactat la putin timp dupa inscriere, oferindu-mi ajutorul, de la cazare pt cateva zile, la o distanta de o ora de zona concursului, pana la orice aveam nevoie ca si logistica, informatii..., dar nefiind prieteni, i-am vazut mesajul la cateva zile. Chiar daca sunt om de munte, si stiu cum e sa sari in ajutor, am fost total surprins. Eram straini, iar el se oferea sa ma ajute cu o gramada de chestii. Stiam cum e sa gandesti asa, dar sunt atat de rari genul asta de oameni, incat eram total nedumerit. In drum, pe avion, ma gandeam. Daca nu apare la aeroport, vad eu cum ma descurc. Cumva tot ajung la concurs. Aveam cort, sac de dormit, saltea, ce sa mai, eram pregatit pt orice. :) O consider cea mai pura forma de ajutor, sa oferi fara echivoc atunci cand banuiesti ca cineva are nevoie, fara sa-ti ceara si, mai ales, sa cunosti. Dupa o lunga perioada de comunicare, planificare, de la avizul medical, asigurare si pana la gasit varianta cea mai buna de transport, am ajuns in Italia sa ne cunoastem si fata in fata si, totodată, sa-i cunosc familia, atat sotia cat si fiica de 10 anisori, la fel de incredibili. M-au primit in sufletul lor ca si cand faceam parte din familie, eu, pana la urma un necunoscut pt ei. A urmat un weekend fain, in care am luat contact cu superba zona in care ma aflam. Sambata, o iesire pe munte, chiar pe o mica parte din traseul de concurs in care, prinzandu-i din urma, am cunoscut 3 italieni, prieteni de-ai lui Ionut, dintr-o asociatie sportiva, care se antrenau si ei. A iesit o tura din Cerasole cu urcat la lacul Lillet, coborât la refugiul Guido Muzio, urcat la refugiul Jervis si coborât in Cerasole. Aproximativ 21 km cu 2000 diferenta de nivel. Totodată, am trecut si pe la camping sa vedem despre ce e vb si, mai ales, ce o sa am nevoie. Ziua s-a incheiat cu povestiri si luat masa impreuna.

Duminica, am facut cumparaturile pt toata saptamana urmatoare, in care trebuia sa-mi gatesc cate ceva. Ceva nou pt mine. Noroc ca am invatat anul trecu la Lavaredo cum se gatesc pastele, si n-am mai turnat sosul de rosii inainte sa scurg apa :) . Multumesc Andrei si Marmotă! Evident ca nu mi-am cumparat tot ce trebuie. Familia lui Ionut s-a gandit mai mult ca mine la tot ce o sa am nevoie, asa ca am primit in ajutor, de la vase de gatit, cutit, linguri..., ulei, sare si pana la hartie igienica si detergent. Seara, am mers cu totii in apropiere de cazare pt a vizita cascada Noasca, iar mai apoi barajul de la lacul Cerasole, foarte aproape de cazare. Aici l-am cunoscut si pe Ionel, mai tarziu cel de-al 4 lea component al echipei, prieten cu Ionut, si cei doi baieti ai lui, unul mare cat tatal lui, iar celalalt inca micut. Om de munte, de la cățărat pe gheata si nu numai, pana la alergat, in timp ce si munceste de rupe in cursul saptamanii.

Datorita lui Ionut, care a contactat toata zona de concurs, pt cazare, gandindu-se ca n-o sa ma odihnesc tocmai bine la cort atatea zile, am ajuns in campingul Villa, administrat de Ana, o romanca din Gorj, alt om extrem de fain. Munceste de dimineata pana seara, in timp ce are grija si de bebe, dar i se citeste pe fata bunatatea. Datorita lor, toata saptamana am ocupat o rulota pt dormit si o veranda cu tot ce trebuia pt gatit si luat masa in tihnă. M-a costat 25 euro pe noapte, cu aragaz, frigider, dusuri si wifi. Nici nu aveam nevoie de mai mult. Am venit sa ma misc, nu sa stau la tv :). A fost cam ciudat sa raman singur dupa ce ma obisnuisem cu primirea atat de călduroasa a familiei lui Ionut. Luni, prima zi din saptamana concursului care urma sa aiba loc duminica, m-a întâmpinat cu ploaie. Vremea parca s-a gandit la mine, asa ca am facut o alergare usoara de dimineata in jurul lacului, 8 km de plat, iar in restul zilei m-am acomodat la cazare. Desfăcut bagaje, aranjat, facut paste..., o plimbare usoara pe seara, citit putin din cartea Banii din spatele Turului Frantei de Alex Duff, si ziua a trecut imediat. A fost destul de rece. Se resimtea undeva la 10 grade, iar cand bâtea vantul, chiar mai putin. Marti, m-am trezit dimineata, pregatit mic dejun, dupa care am dat o drumetie rapida pana sus, la lacul di Dres, 2050m, si mai departe in saua di Nel, 2540m, de unde urma sa fie ultima coborâre din concurs. Au iesit 18 km cu aproximativ 1200 m diferenta de nivel, iar coborârea a avut aproximativ 5 km cu -900m, dar foarte tehnica. Fix genul ala inclinat bine, pare alergabil, dar plin de obstacole mai mult sau mai putin vizibile. Un fel de Jepii Mici, dar mai tehnic :) Nu era nici ora 12, asa ca iar am avut mai toata ziua sa ma acomodez cu una, alta in camping. Cu gatit, spalat vase, haine, dus si o alta plimbare pe seara, de 9 km, dus, intors de la un magazin, ziua a trecut imediat. Tot vorbind cu Ionut, si afland ca atat el cat si Ionel sunt trecuti de 40 ani, fiind deja inscrisi la concurs, ne-am zis sa intrebam daca se mai accepta pt Romania. Zis si facut, iar Valeriu a ramas sa primeasca raspuns de la oganizatori.

Miercuri. Ieri, din vorba in vorba, am aflat de la Ana ca exista transport gratuit pana sus, la lacul Nivolet, 2550 m. Imi place sa consult hartile si sa visez, asa ca de acasa tot eram cu ochii pe zona respectiva, cu multe alte lacuri pe la 2700 si vf-uri de peste 3000. Cand am auzit de autobuz, mi-am zis ca nu se poate mai bine de atat. Aveam si alte variante de urcat, chiar de langa camping, dar erau alte vf-uri si se aduna mult mai multa diferenta. M-am trezit dimineata, cu gandul de a urca Taou Blanc, un vf de 3438 m, la recomandarea lui Ionut. De la Nivolet aveam sub 1000 m de urcat, si nu prea inclinat. Dupa micul dejun, la 8 si ceva eram in statie, iar la 9 si ceva, la Nivolet. Superba zona! Exista si un pas aici, tot Nivolet. Noi urcand de pe valea Orco, iar daca cobori pe partea cealalta din pas, e valea Aosta. Tot drumul de urcare e un fel de Transfagarasan cu peisaje superbe, curbe stranse, dar cu o singura banda, asa ca de fiecare data cand se intalneau autovehicule, unul trebuia sa-si gaseasca loc sa acorde prioritate. Nu o data am simtit ca fundul autobuzului era in aer sau ca se atingea de peretii de stanca :). Traseul spre vf a fost cum se vede in poze, usor si plin de peisaje superbe pana in saua Leynir. A urmat o porțiune tehnica, cu o traversare putin ciudata pt rau de inaltime, de care am trecut cu simtul meu de munte, pt ca era nemarcat. Imediat dupa pasajul respectiv, cand traseul a redevenit usor, am dat de momai. Din pacate, între timp s-a innorat si pt ca nu mai aveam vizibilitate sa vad mare lucru, m-am intors de la cota 3300. Dupa ce am coborât putin, am sezizat ca norul incepe de pe la 3200, asa ca vf-urile de sub aceasta cota se afisau in toata splendoarea. Eh, e miercuri. Am timp sa mai urc ceva, ma gandesc. Cobor pana pe la 2700 si dau sa urc pe alt traseu catre Punta Basei, 3338 m. Nici pe asta nu l-am urcat. M-am oprit pe la 3000, sa nu pierd autobuzul si nici sa nu ma obosesc prea tare. Oricum eram fericit si multumit cu tot ce vazusem. Am coborât cu autobuzul de ora 15, iar pe la 16 m-am pus la pregatit masa ca eram cam lihnit :). Restul zilei a continuat cu spalat de vase, dus, citit...

Joi. Azi chiar nu mai aveam de gand sa fac ceva serios, asa ca dupa micul dejun si spalat de haine, am profitat de acelasi autobuz, dar de la ora 22, ca sa urc iar la Nivolet. Planul era sa fac o drumetie usoara in coborâre pe o porțiune din traseu. Asta am si facut, dar nu mica a fost mirarea sa constat ca toata aceasta coborâre, de la Nivolet pana la lacul Serru, de aproximativ 5 km cu -300m, era nemarcata si fara poteca, iar pe alocuri suficient de tehnica cat sa te tina cu simturile in alerta. Dupa ce mi-am indeplinit obiectivul, bucurat sufletul cu peisaje superbe si joaca marmotelor, am ajuns la autobuzul de 15. Iar gatit, spalat vase, citit, putina plimbare si gata ziua. Pe parcursul zilei am primit si confirmarea ca Ionut si Ionel au fost acceptati si pot alerga pt Romania. O super veste si responsabilitate pt acesti doi barbati. Un motiv in plus si la ei sa traga la maxim.

Vineri, am alergat tura lacului de 8 km, dimineata, iar in restul zilei am tras chiulul si mi-am pregatit bagajul. Sambata, au venit Ionut cu fetita la mine, iar dupa ce am eliberat cazarea, ne-am urcat cu masina la Nivolet pt o plimbare de 3 km. Pe urma ne-am dus la ridicat de kituri si prezentarea de elite. Abia aici ne-am intalnit toti 4 din echipa. Dupa facut cunostinta, am vrut sa mancam ceva, doar ca la pranz e totul inchis asa ca ne-am indreptat spre casa ca sa pregatim ultimele detalii pt cursa. La cina am servit orez, legume... Sotia lui Ionut, Ionela, a pregatit cartofi fierti pt a doua zi. Ne gandeam sa consumam dimineata putin, cat si dupa jumatatea traseului intr-unul din puncte. Mai departe ne-am pregatit echipamentul si nutritia pana s-a facut tarziu. Se anunta o zi călduroasa. A fost una dintre cele mai frumoase saptamani din viata mea!

Revenind la inceputul povestirii, la ora 03:30 eram amandoi cam adormiti. O gura de cafea si un mic dejun satios din lapte cu ovaz si stafide au reusit cat de cat sa ma bage pe mine in febra concursului. Simteam ca am facut tot ce a depins de mine. La 04:30 am iesit pe usa, iar dupa ce ne-am mai intalnit cu doi amici si cu Ionel, am purces cu doua masini catre locul de start, lacul Teleccio, 1950 m. A fost interesant drumul pana acolo. Pe o singura banda, s-a urcat de la 700 m pana la 1950. Nu se putea altfel, asa ca la un moment dat, fiind mai multe masini pe urcare, ne-am trezit cu o soferita care cobora. Na distractie, sa dea inapoi pe intuneric, cu un mare hau, ca sa gaseasca un loc pe margine sa ne eliberze noua calea. Pe la 6 fara ceva am ajuns in zona de start. Dupa ce am ajuns sus, in jos se vedea fix ca la 2X2, o multime de lumini a masinilor care urca. Lasat masina la cateva sute de metri, verificat de echipament, poze cu echipa si sporovaind, nici n-am simtit cand s-a facut ora de start. La start se vedeau numai alegatori unul si unul. Era clar ca oamenii astia chiar stiau despre ce este vorba. I-am si zis lu Edi. Omule, la noi in tara nu prea vezi ca marea majoritate din cei de la start sa fie chiar oameni de munte, sportivi seriosi.

START - Am plecat cu o mica intarziere, in alergare usoara pe baraj. Eram cu Edi, Ionut si Ionel au preferat sa fie mai in spate, iar in fata noastra se vedeau peste 100 de alegatori. Am ajuns sa am suficienta experienta incat sa stiu ca multi pleaca prea tare, asa ca nu ma interesa ca sunt foarte multi in fata. Pe parcurs aveam sa aflu ca nu era chiar asa. In aproximativ 1 km de baraj si ocol de lac, dupa ce l-am lasat pe Edi in ritmul lui, a inceput urcarea abrupta catre refugiul Pontese. Ma asteptam, chiar daca nu prea era loc, sa ma chinui depasind, dar majoritatea si-au pastrat ritmul sustinut. Dupa refugiu, traseul a continuat in usoara urcare alergabila printr-o căldare spectaculoasa. Pacat ca trebuia sa stau atent mereu cu ochii pe unde calcam pt ca eram inconjurati de creste si vf-uri superbe, Trasen Rosso, Gran Carro, Punta di Carnere, Becco di Valsoera, Moncimur... Mai departe a inceput iar abrupt, dar de data asta pe bucati de stanca de diferite marimi, dupa cum a zis Ionel, cuptor cu microunde pana la frigider, de diferite forme si mai ales asezate total aiurea, asa cum s-au asezat ele in cadere. Chiar daca uneori trebuia sa fac pasii cam mari si sa dansez, urcarea pana in saua dei Becchi a mers bine. Era km 6, urcasem putin peste 1000 de metri, iar aici se gaseau primii voluntari cu putina apa si ceva alimente. Toate astea, nefiind deloc plat pt o masa sau ceva, erau puse care pe colo la diferite inaltimi pe stancile din jur. Din cauza echilibrului precar si a locului strâmt din sa, nici n-am putut sa ma opresc. Nu ca aveam nevoie, abia trecuse o ora si cam 15 minute. Coborârea, eheee, fix ca urcarea, doar ca acum eram in rampa, tot inclinat bine si fix aceleasi bucati de stanca. In aproximativ 300 m diferenta de coborât, nu vreau sa-mi amintesc de cate ori am simtit ceva pe sira spinării sau am stans din fese :). Seamana putin cu bucata de deasupra lacului Caltun, cand mergi spre Negoiu, chiar pe stancile alea mari, dar aici era mai abrupt, tehnic si periculos. De fapt, a fost cel mai tehnic traseu parcurs de mine intr-un concurs. La fiecare pas, mici sau mari, pe langa faptul ca trebuia sa țopăi, uneori tot ma propteam in palme si aveam senzatia ca o sa cad printre stancile alea. Am depasit fricosi mai mari ca mine, dar, nu mica a fost mirarea cand o tipa a trecut putin mai repede. Am zis trecut, de fapt topait pe o alta traiectorie pe care a format-o cu privirea, pt ca pe aceasta portiune nu exista un traseu. Fiecare coboram pe stancile pe care le consideram mai confortabile si reuseam in fractiuni de secunda sa configuram un traseu. Dupa ce a trecut, fiind deja spre final, ma obisnuisem cu senzatia si am reusit sa tin si eu un ritm mai serios. A urmat o limba de zapada asigurata cu coarda de aproximativ 100 m, iar mai apoi o scurta curba de nivel alergabila care a continuat mai departe cu o coborâre in serpentine formata din multe curbe foarte stranse, alergabila, dar cu mici obstacole pana am ajuns intr-o zona cu cateva lacuri, Alpe della Motta. Tot in coborâre, alte cateva serpentine scurte, iar alergabil printr-o căldare inconjurata de creste si vf-uri semete, Testa della Tribolazione, Becco dell Alpetto, Monte Castello, am trecut prin zona denumita Vallone di Noaschetta si pana la Alpe la Bruna, un CP la atitudinea de 2400 m. Aveam pana aici 11 km si ceva cu 1000 si putin urcat, 600 si putin coborât. A urmat o urcare relativ usoara de 2 km cu aproximativ 220 m diferenta de nivel pana in Bocchetta del Ges. Ma aflam la 2692 m. Mai departe, o coborâre de 3 km si - 470 m, din care nu-mi amintesc mare lucru, pana la Casa di Caccia, 2222 m altitudine. Alti 3 km valonati, cu 100 m diferenta de nivel pe o curba de nivel pe la baza muntelui Vallone del Roc, pana in CP Alpe Foges. Aveam parcursi aproape 20 km cu 1500 m de urcare si aproximativ 1000 de coborâre, in 3 ore si 11 min. N-am zabovit prea mult nici aici. Se pare ca ajunsesem pe locul 30, dar nu pt ca am depasit eu peste 70, ci mult mai putini. Aici se desparteau traseele, iar o mare parte din cei peste o suta de la start, aici au luat-o pe traseul scurt. Urcare imediat dupa CP, scurta, cam de 100 m, mai departe o zona, printre putinele, plata, cam de 500 m, printr-o căldare superba, pt ca sa trecem iar pe o urcare sustinuta in serpentine pe o distanta de 5 km in care am adunat cam 700 m pana in saua Colle della Porta, 3002 m. Din sa, pt scurt timp am privit in dreapta la maiestuosul perete format din Testa del Grand Etret, Cima de Breuil, Cille di Montchair si Becca di Monciair, iar in stanga, la Cima di Courmaon. A urmat o coborâre alergabila de 1,7 km si -230 m, cu valea Orco si lacul Cerasole in stanga jos, spectaculosul munte Mer Pertchaz in dreapta si lacul Lillet in fata. Pe ultima urcare reusisem sa depasesc cam 5 concurenti si alti 2 pe scurta coborare. De aici cunosteam cam tot traseul, atat cat am reusit sa memorez din el in zilele anterioare. Eram la altitudinea de 2765 m. A urmat o urcare pe distanta de 800 m in care am mai strans 155 m pana in saua della Terra, 2922 m. Inainte sa termin urcarea, foarte aproape in spate am observat 2 fete. Eram putin surprins pt ca nu le-am vazut pana aici si mai ales, de ritmul lor foarte bun. A urmat o porțiune de traseu in care au alternat coborarile alergabile cu curbe de nivel, lunga cam de 5 km, iar in portiunea finala cu aproximativ 2 km de urcare si 100 si ceva metri de urcat pana la Nivolet. Pe toata portiunea am trecut cumva intr-o viteza superioară si m-am simtit foarte bine. Am si privit in spate de cateva ori, dar nu era nimeni. Problema era ca am simtit usoare crampe la inghinali si undeva pe sold. Destul de ciudat. Bine ca nu erau serioase.

A urmat coborarea pe care o facusem zilele trecute, pe nemarcat, pana la lacul Serru. Coborare in mare parte, tehnica, cu treceri peste mai multe raulete intr-o căldare de deasupra lacului Agnel si străjuiti pe dreapta de versantul Anticima Punta Basei. Pe parcurs a fost si o urcare in care a mai strans 200 m diferenta de nivel si pe care am mai depasit 2 concurenti. Pe portiunea asta, si mai ales in căldare, vizibilitatea era pe o distanta mai mare. Eram incantat ca ma simt bine si ca alti concurenți si mai ales fetele nu se vedeau in urma mea. Parea ca m-am dozat bine si ca o sa mai recuperez cateva locuri. Dupa trecerea de pe dig, am ajuns si in punctul de alimentare de la lacul Serru. Avem putin peste 6 ore la km 39 si peste 3000 m urcati si coborati. Aici ne astepta Irina, o prietena care a venit cu Edi din Romania. De dimineata ii lasasem cativa cartofi fierti cu sare. Pe parcurs m-am alimentat destul de bine, cu geluri Maurten si diferite cateva chestii din posturi. Problema era lipsa electrolitilor, si cum s-a alergat doar prin soare, stiind ca daca beau multa apa, elimin si mai multi electroliti, am incercat sa nu beau niciodata pe cat de sete imi era. Acum, in post, energie aveam, dar nu aveam pofta de cartofi sau altceva. Am baut niste izotonic din post, tot dulce, si am plecat in coborâre. O coborâre foarte alergabila, dar dupa doar cativa pasi, au inceput sa apara crampe serioase, tot la anghinali si pe sold. Parca oprirea din post a fost momentul prielnic sa se instaleze :) La naiba, cum faceam cativa pasi mai lungi sau incercam sa urc o piatra, mal, ceva, durea serios. K, ca tot ma sacaia burta, m-am ascuns in boscheti pt putin timp. Mmm, m-am chinuit putin cu postura de șezut, din cauza crampelor, mai ales la stangul. Asa ca am stat cumva cu un picior intins :))). A trecut un alegator. Of, rar se intampla asta, mai alea in a doua jumatate din cursa. Plec si eu in coborâre si incerc sa-mi gasesc un ritm din pasi cat mai mici. Parea ca asa doare doar putin. Era acceptabil. Pacat de coborarea asta. A urmat o curba de nivel, la fel de alergabila, si pt prima data in cursa, prin padure si la sub 2000 m altitudine. La fel, am incercat sa o alerg, si am reusit, dar doar cu pasi mici. La un moment dat, cand am trecut peste raul del Carro, m-am asezat in el ca sa acopar cu apa picioarele. Se simtea foarte bine. Ne aflam pe partea sudica a vaii Orco. Printre pomi vedeam spre nord, undeva in sus, curba de nivel pe care alergasem in urma cu 2 ore, iar mai jos, drumul asfaltat care urca la Nivolet. Stiam ca in scurt timp incepe o urcare. Asa a fost, si chiar la baza ei, au aparut alti 2 tipi, un elvetian si un italian. Elvețianul fiind in fata, ma bag in spatele lui si incerc sa-i tin ritmul sustinut. Era mai bine decat pe coborâre, dar cand trebuia sa lungesc cate un pas ca aveam de urcat cate o piatra, durea bine. Cumva, in multe ocazii, acolo unde el facea ditai pasu unui om de 1.80, eu faceam 3 incercand sa gasesc o traiectorie ca sa nu intind piciorul. A decurs bine urcarea. M-am tinut dupa el pana la refugiul Jervis, cam 600 m pe 2 km. Celalalt tip a ramas in urma, iar asta imi confirma ca energie aveam. Dupa refugiu, in care am consumat iar izotonic, am plecat amandoi intr-o alergare usoara pe malul lacului Rio di Nel si prin ceea ce semana cu o poiana din respectiva căldare. Aveam de urcat in stanga catre saua di Nel. In fata noastra, mai sus, era ghetarul di Nel si o creasta stâncoasa de pe care ne strajuiau vf-urile Uja, Aiguille Percce, Levanna Occidentale, Levanna Centrale, toate la peste 3300 metri din masivul Venoise.

N-am putut sa alerg toata curba de nivel din poiana, asa ca Elvețianul s-a dus inainte, iar din urma se apropia cu pasi repezi o fata. Pe la jumatatea urcarii spre sa, care are cam 300 metri diferenta, si de pe care vezi tot, atat in sus cat si in jos, m-a prins din urma si n-am putut sa-i tin ritmul decat pt scurt timp, dar i-am facut o poza :). Era una din cele 2 fete pe care le-am pierdut pe drum dupa ce le-am vazut in spatele meu.

Dupa ce am ajuns si eu in saua di Nel, 2550 m, atat tipa cat si elvețianul erau demult pe coborâre. E tehnica, o tineam minte de zilele trecute de la recunoastere. Seamana in mare parte cu Jepii Mici, doar ca e putin mai scurta. Am inceput sa dau drumul la picioare si usor, usor am sesizat ca acele crampe dureroase nu mai apareau. Era doar o senzatie usoara de durere. Am tot prins curaj si m-am bucurat de coborâre. Incepusem sa cred, dar nu prea reuseam sa ma uit in fata, ca o sa-i prind pe cei 2. Dupa aproximativ -900 pe 3 km, cand am ajuns in drumul de pe malul lacului Cerasole, la cam 1 km de finish, o vad pe tipa la 100 m in fata. O obosise coborârea, dar si pe mine. Chiar daca nu m-au suparat crampele prea tare, stand încordat, atat fizic cat si psihic, eram la capatul puterilor si parca nici nu vroiam sa incerc sa o prind. Nu simteam ca merit. In schimb, prind un adolescent, care parea mult, mult mai afectat. Mai ca ii venea sa planga asa ca-l incurajez pana la final si terminam impreuna. Am terminat pe locul 23 in 8:39:00.

Aventura din Italia s-a incheiat cu o mica, mare aventura :) Avionul, dupa 5 ore prin aeroport, a fost anulat si a trebuit sa ma intorc la Ionut pt o noapte. Asta dupa ce am zis ca merg cu Lufthansa de frica problemelor de la Wizz :). Am fost plimbat putin pe la ghisee, ca pana la urma sa primesc bilete pt ziua urmatoare, dar a fost fain! Eram zen ca dupa vacanta si oricum nu-mi luasem la revedere cum trebuie pt ca m-am trezit dupa ce a plecat gazda la serviciu si, in plus, am petrecut cateva ore cu fetita de care m-am despartit cel mai greu. Drept multumire am primit si un cadou pt ca ii place sa coloreze si a auzit ea ca mi se spune Pisicu :)

Nutritia in concurs: 7 geluri Maurten 3 bucatele de cascaval o banana un plic isotonic Maurten. Inainte de concurs am consumat orez si paste, iar in dimineata concursului ovaz. Echipament folosit: Hoka Speedgoat, buni, dar nu foarte recomandati pt caest gen de traseu. Uneori stabilitatea nu a fost cea mai buna. Parca imi jucau gleznele prea mult in zonele foarte tehnice si in curbele stranse. Sosete Smartwool. Eu aveam mereu o problema cu spalatul zilnic a doua perechi de sosete atunci cand lucram si faceam si un antrenament. Cu astea nu ma mai stresez. Sunt incredibile! Compresii gamba de la CEP. Le folosesc de cativa ani. Asta spune tot. Short de la Altra. Simpli, respirabili, fix ce trebuia intr-o zi calduroasa. Tricou, cel de la noi, Ciucas, de anul trecut. Reclama, dar, sincer, se potriveste la marime, iar croiala chiar imi place. Manecutele de la verticalul din Fagaras, organizat de prietenii de la Vertical Sport. Vesta Instinct. La fel, o folosesc de cativa ani tocmai ca sta perfect. Buzunare suficiente, loc la spate pt bete, fixa de zici ca e o alta haina pe tine. Sapca Instinct. N-are nimic wow, doar imi place :) Ochelari SCICON. Ii am de cateva luni si sunt multumim. Am scapat de probleme cu lacrimatul pe coborare sau vant si de soarele orbitor pe alocuri. In plus, imi sta si bine :)) Bete carbon de la Black Diamond. Ceas Garmin, Fenix 7 solar. L-am incarcat doar o data in aceste zile, si nu pot spune ca nu m-am miscat. Eu ma cam descurc pe munte, dar italienii nu abunda de marcaje, iar pe unele trasee, la peste 2500, 2700, dispar si trebuie sa fii atent la momai. Ceasul a fost fix ce trebuia cu harta lui detaliata. Mi-a placut foarte mult! Startul de pe dig, concurenta, peisajele absolut superbe de pe toata distanta, portiunile foarte tehnice pe alocuri si cele alergabile, cat si zona de finish, plina de sustinatori la picnic pe malul lacului, fac din cursa asta sa fie intr-un top 3. Poate chiar pe primul loc, dar sa zicem ca inca sunt plin de emotii :) Nu stiu unde ma port pasii peste 2 ani, dar stiu ca mi-ar placea si maine sa iau din nou startul aici! Da, si sa stau cam 2 saptamani in camping la Ana, ca sa bat toate potecile din zona. Am pus ochii chiar pe un traseu catre vf-ul Madonna, 4058 m :). Detalii importante pt cine mai vrea la concurs sau doar in zona. Eu am ajuns cu avionul pana in Torino. Mai departe m-a ajutat Ionut cu masina, dar exista autobuz care ajunge pana in Cerasole Reale. Evident, cel mai simplu e sa inchiriezi o masina. Cazari se gasesc pt toate gusturile. Eu am stat in campingul Villa administrat de Ana, o romanca foarte faina! Magazine in zona sunt doar 2 micute, cu panificatie, dulciuri, branzeturi, carmangerie, asa ca e recomandat sa se faca cumparaturile importante pt mai multe zile, inainte. Restaurante suficiente, dar atentie la program. Majoritatea sunt inchise la orele pranzului. In zona se poate face si plaja, pe malul lacului, daca vremea o permite. In rest, daca iti plac drumetiile si peisajele superbe, o sa-ti para rau daca mergi doar pt cateva zile. Cu aceasta ocazie am cunoscut cativa oameni si simt ca m-am imbogatit sufleteste. Multumesc, Ionut si familiei tale minunate! Fara voi, totul era mult mai greu. Efectiv m-am simtit ca si cand eram un membru al familiei voastre. Uneori nici nu stiam cum sa reactionez. Abia astept sa ne mai vedem si face ture impreuna! Multumesc, Ana! Simpla placere de a te cunoaste mi-au facut saptamana mai usoara si frumoasa! Foarte posibil sa te mai deranjez in urmatorii ani :) Ionel, ma bucur ca v-am cunoscut, atat pe tine, cat si baietii tai faini! Multumim ca ne-ai ajutat sa recuperam masina! Multumesc si prietenului lui Ionut care m-a dus de doua ori la aeroport! Spre rusinea, nu-i mai stiu sigur numele si nici nu vreau sa-l trec gresit. Multumesc Garmin Romania pt ceasul pe care nu-l mai dau jos de la mana decat cand sta la incarcat! Multumesc Trisport pt sprijinul de a imi achizitiona produse calitative la preturi foarte bune!

Ecorun 2023

Daca tot ma tine in casa o varicela urata, m-am pus pe scris cateva randuri cu cel mai bun concurs de la Eco pe care l-am alergat.

 Acum se numeste Ecorun, dar e acelasi cu Ecomarathon. E un concurs de alergare montana emblematic la noi in tara. Are aproximativ 42 km cu 2100 diferenta de nivel. Traseul cuprinde 3 bucle de aproximativ 14km pe dealurile din jurul localitatii Moeciu de Sus. Am ajuns de cateva ori sa particip, iar de fiecare data am fost la proba de marathon. Imi amintesc un timp de sub 04:30 si unul de la ultima participare de acum 3 sau 4 ani in care am reusit un 04:06 si ceva cu o clasare in top 10. Anul asta imi doream sa scad sub 4 ore. 

Dupa o perioada de antrenamente bunicele, dar cam insuficiente si 2 concursuri mai scurte destul de bune, Baneasa 10km cu ritm de 3:50 si semimaraton Macin, de 25km cu 1100 dif de nivel terminat in 01:59, ma simteam destul de preatit pt Eco. In ultima vreme, chiar daca a trebuit sa merg la job 5 weekenduri din 6, mi-am gasit 2 zile in cursul saptamanii ca sa fac 2 antrenamente bune pana la Malaiesti. Ambele au avut aproximativ 30km cu 2100m terminate pe langa 4 ore, exact ce imi doream ca efort pe perioada de timp.  

Saptamana concursului.

Cumva, am lasat pe ultima suta de metri cazarea si transportul. Am avut noroc cu Alin, astfel ca am rezolvat cu 2 zile inainte. 

Nu m-am simtit tocmai bine saptamana asta. Aveam o stare de slabiciune si un puls pe timpul noptii mai mare cu 5 batai. Am pus pe seama alergiei din aceasta perioada, in care stranutul, curgerea nasului si a ochilor e la ordinea zilei. Observasem asta si in timpul celor 2 alergari usoare din cursul saptamanii. 

Am ajuns la cazare de vineri seara, dupa ridicarea kitului, pe la orele 20. Din pacate, fata de alte dati, nu mi-am pregatit alimentatia pt dimineata cursei, iar din localitate nici nu aveam de unde. Am gasit unde sa mancam seara, si tot acolo ne-am luat niste clatite pt dimineata urmatoare.

Trezirea a fost pe la 7 si ceva. Startul urma sa fie la 9.

A durat cam 1 ora si ceva, baia, mancatul celor 2 clatite, pregatit nr si echipament. Am ales sa plec cu o centura tip brau de la InstinctTrail, in care a intrat telefonul, 1 x flask apa, o mica jacheta de ploaie, 1 x plic electroliti de la Sponser si 4 geluri, 2 Maurten si 2 Sponser. Pe mine, Speedgoat in pecioare, jambiere si colanti scurti de la CEP, tricou Transylvania100, sapca si ochelari de soare. 

La nici 8:30 eram in zona de start. Dupa cateva revederi cu prieteni si amici, m-am pus pe incalzit incheieturile. Daca eram la cursa scurta, alergam si 2, 3 km. 

Startul electrizant cu numaratoarea inversa m-a prins cateva randuri mai in spate. Stiam ca multi pleaca prea tare si ca o sa-i depasesc in scurt timp, iar pe cei de la cross care si aveau dc, nu ii incurcam. 

S-a plecat, in sunetul uralelor multimii de pe margini si de la portile pensiunilor, pasilor tuturor din jur... Primii 3 km se fac pe drumul din sat pana la un podet unde se face dreapta si incepe prima urcare propriuzisa. Ciudat, cu un ritm de 4.30, pulsul era cam pe la 170, cu 10 batai mai mult decat preconizam. Mmm, picioarele par sa mearga bine, asa si respiratia. Dupa ce depasesc cativa alergatori, atat baieti cat si fete, undeva pe la jumatatea primei urcari ma gasesc cu cativa amici care stiu ca au un ritm aproximativ cu al meu, Dan, Andrei, Ingrid... A fost interesant la un moment dat, ca eram unul dupa altul cei cu numerele 8, 9 si 10 :) Cu toate ca simteam ca se poate, mai ales pe coborare, incercam sa nu maresç ritmul. E foarte complicat sa faci asta cand simti ca poti. Astfel, cu o joaca de depasiri ale mele pe urcare, ale altora pe coborare, ajung in 1.10 in Moeciu impreuna cu Dan. N-am zabovit prea mult. Doar pt apa si am plecat pe urcare. De asta data, pot sa zic ca m-am jucat si bucurat de traseu impreuna cu Branescu si Dan pana la a 2 a urcare serioasa, cea din complexul hotelier din Moeciu. Aici, fiind mai abrupt, cumva i-am lasat pe baieti in spate si am alergat singur restul traseului. A fost ciudatel in bucla 3 ca a trebuit sa alergam cam 1 km pe acelasi drum din sat de la start. Totul a decurs bine pana pe urcarea pe Gutanu, unde au aparut usoare crampe la inghinali. Pe aceasta portiune l-am intalnit si pe Petrut care a avut grija sa ma incurajeze. In partea finala a urcarii, l-am vazut pe locul 4, dar oricat am tras pe coborare, nu l-am mai vazut pana la final. Atunci am aflat ca era Stroia de la Steaua. Din pacate, pe acesti ultimi km, ficatul sau ceva dn zona respectiva nu m-a lasat sa trag mai tare, cu toate ca picioarele puteau. Am tras concluzia la final ca am prea putini km pe anul asta, de alergare, si chiar daca stau bine de la bicla, e totusi altceva. Am terminat pe locul 5 open in timpul de 3.48.00 Multumit, atat de loc cat si de timp!

A fost cel mai bun timp al meu de la Eco. Nu stiu daca o sa reusesc sa-l mai imbunatatesc, pt ca in aceeasi luna sunt si alte concursuri la care imi doresc sa ajung.  

Antrenamente la ses pentru munte.

Împărtășesc următoarele rânduri în speranța că poate ajută și alți sportivi, mai ales ca suntem la început de an. 

Răspuns la una din întrebările pe care și le adresează iubitorii concursurilor montane care locuiesc în zona de șes și la care într-o mare măsură mi-am răspuns singur în 2022. 

Anul trecut am alergat 2200km cu aproximativ 45000 diferența de nivel, din care 280km și 16000 diferența de nivel în 6 concursuri. În mare am alergat de 3 ori pe săptămână și de câteva ori am crescut la 4 alergări, mai ales înaintea concursului Lavaredo de 120km. Tot în perioada respectivă am alergat cei mai mulți km în unele săptămâni, aproximativ 70, 80 și 90km din care o buna parte au fost pe munte. În rest am fluctuat între 40 și rar 60 km. În prima jumătate a anului, am făcut câteva ieșiri și în parcul Carol, având o pantă pe care acumulam 14m diferența de nivel pe 300m distanță. La fel și aici, am avut 2, 3 alergări în ritm de maraton, iar altele, cu ruperi de ritm, când pe urcare, când pe coborâre. 

Bicicletă aproximativ 8000 km cu 25000 diferența de nivel, dar față de alergare, am avut doar o ieșire pe munte din care am acumulat 700 diferența de nivel. Restul pana la 25000 s-a strâns din turele de plat de pe lângă București. Cele mai multe ture au fost în intervalul de 1:30 - 2:00 ore. 

Am mai făcut drumetii ușoare câteva sute de km în care am mai strâns aproximativ 25000 diferența de nivel. 

Per total am avut undeva la 94000 diferență de nivel. Putin fata de cat mi-am propus. Speram sa ma apropii de cifra asta doar din alergari si drumetii. Cu toate astea, m-am descurcat binisor la concursuri. De unii timpi am fost chiar incantat :)

Nu știu ce a ajutat cel mai mult, alergarea, bicla sau mersul pe munte, dar știu ca mare parte din antrenamente le-am făcut foarte ușor și usor, în zona 2 (zona în care poți pronunța fraze cu mai multe cuvinte fără sa te chinui) și 3 (zona în care poți pronunța fraze scurte de 2, 3 cuvinte fără să te obosești). Chiar și la alergările pe munte, ajungând rar față de cât îmi doream, am încercat mereu sa pun preț pe calitate. Uneori, pe urcare, am combinat mersul cu alergări de 1 minut tare. Alteori am combinat cu 30 sec tare. În unele antrenamente am urcat ușor, și am încercat sa alerg bine pe coborâre. Mai mereu la antrenamente am încercat sa diversific. Ideea de bază era sa nu ma obosesc pe urcare, ca să muncesc picioarele pe coborâre și invers.

ACUM, în 2023, în mare o sa respect același plan, cu speranta sa ajung mai des pe la munte, mai ales că am pus o vorbă bună la UTMB să mă extragă ca să-mi fac și eu damblaua :) La final de an o sa-mi pot raspunde si la intrebarea daca a ajutat sau nu sa ies mai mult pe munte.