luni, 22 august 2016

2X2RACE 2016, anul revansei.

Anul revansei, ce ciudat suna, dar are ceva adevar. In 2014, din cauza conditiilor meteorologice, cursele au fost scurtate, iar pe langa asta, m-am accidentat la lacul Caltun si am terminat cursa intr-un picior, cu un timp foarte prost. In 2015, imi doream sa termin in 10 ore. Plec cu 5 min. intarziere, merg bine pana pe Moldoveanu, ma intorc in saua Capra cam in sub sase ore, dar fiind obosit, cunoscand ce traseu urmeaza spre Negoiu si influentat intr-o anumita masura de un prieten, pur si simplu abandonez cursa, fara dureri, fara nicio problema majora, doar pe motivul ca nu ma incadram in cele 10 ore. Normal ca pe urma mi-a parut rau ca nu am continuat :). Din aceste motive consideram acum anul revansei.

Cu ceva timp in urma, cand mi-am facut lista de curse si obiectivele la ele, pentru 2X2 trageam sperante la sub 9 ore. Un obiectiv indraznet, dar plauzibil avand in vedere ca m-am antrenat mai mult fata de anul trecut. Chiar cu trei saptamani inainte de cursa, am facut un antrenament in Bucegi de 46km cu 4200 dif. de nivel in sub 10 ore, si asta fara geluri si izotonic, ceea ce imi arata ca sunt pregatit sa scot sub 9 ore.

Saptamana dinaintea cursei. Ma odihnesc bine, nu e zi in care sa nu dorm macar opt ore. Mananac cat de cat bine, nu carne grasa, nu pateuri, foietaje sau alte prostii, doar peste intr-o zi, paste trei zile la rand, fructe multe, banane zilnic, iaurt, fulgi.... Hidratat, ma hidratez bine, cu trei zile inainte, maresc doza de apa cu 500ml pe zi, ceea ce a devenit o obisnuita care am vazut ca a dat roade, mai ales la cursele scurte. Antrenament nu fac decat o alergare de 10 km la ritm lejer cu trei zile inainte, plus cu bicicleta la munca, acasa, dar tot la ritm lejer, cat sa nu ma oboseasca. Ce sa mai, atat cat se poate sau cat stiu, am incercat sa fac lucrurile corecte pentru aceasta cursa.

Ziua dinaintea cursei. Plecare din Bucuresti cu doi amici pe la 11:30, oprit in Ramnicu Valcea si asteptat o ora jumatate o portie de paste, prins o ploaie buna pe Transfagarasan si ajuns la Balea pe la 17:00. Aici, cei doi amici si-au montat cortul, eu m-am revazut cu oameni dragi, prieteni si alte cunostinte, dupa care ne-am ridicat kiturile si m-am bucurat de tricou si sapca care sunt foarte frumoase. Mai departe, cei doi m-au coborat cu masina la pensiunea Paraul Rece(conditii bune, mancare buna), unde mi-am luat si eu in primire camera. Era deja trecut de 19, asa ca mi-am pregatit echipamentul pt ziua urmatoare care a constat din tot ce era obligatoriu plus o parte din cele recomandate. Ca alimentatie l-am incarcat cu 2 geluri, 2 batoane, cateva pastile efervescente, un mar, doua pachete de biscuiti BelVita, un salam de biscuiti, o punga de covrigi sarati, un Bounty si doua sticle de 500ml cu apa. Restul serii, pana la ora 23 cand a ajuns si prietenul Madalin, l-am petrecut citind Omul Ultra. La somn m-am bagat pe la 23:30, dar am adormit destul de greu. Se parea ca aveam emotii pentru ziua urmatoare, ceea ce nu prea mi se mai intampla la curse.

CURSA

Incepe numaratoarea, parca mi-au mai trecut emotiile. De fapt, e un soi de nerabdare. Gata, am pornit, si incepe acea senzatie de libertate, nebunie amestecata cu placere. Parca e un drog :).  Sunt putin mai in spate ca stiu prea bine ce urmeaza si nu are rost sa ma inghesui printre primii. Pac, pac, pac, inca e intuneric, ceea ce ma face sa cobor dreptele cu multa atentie, in ritmul celorlalti. Ajung in drum, ma uit in fata si sunt peste 40 de alergatori. Stiind ce urmeaza, zambesc in sinea mea, mai ales cand mai vad pe cate unul cum sprinteaza si ma depaseste. O tin in ritm de jogging. Na ca incepe prima urcare serioasa. Un, doi, un, doi, si urc intr-un ritm constant. Uf, ce aglomerat e pe cararea principala. Ia stai sa o iau printre stancile astea ca poate mai evit si eu niste alergatori. Da, hai ca e bine. Sa o tin tot asa. Aud respiratii suieratoare, gafaieli, si eram doar la inceput. Asa am invatat si eu, doar cu timpul, ca la cursele lungi esti mai castigat daca pleci incet. Si inca nu ma pricep destul de bine, simt ca mai am si eu de invatat cum sa-mi fac un ritm constant indiferent de inclinatia pantelor. Continui bine pana in Saua Capra. Ooo, uitasem de aceasta priveliste ce tocmai mi s-a deschis in fata ochilor. Este exact genul care te face sa descoperi neincetat, sa te misti continuu, sa nu pierzi nimic. Mmm, ce mult mi-ar placea sa am atata energie incat sa cutreier toate aceste vai, sa strabat toate crestele, varfurile, culmile..., care se vad in zare. Hai ca ajunge atata visare. Ia sa marim putin ritmul ca mai tarziu parca nu mai am loc sa depasesc. Talpile se infig bine pe suprafata, fie ca e pamand umed sau stanca si cat ai clipi cobor pana la lac. Frumoasa e caldarea asta a Caprei! Stanga pe carare, din stanca in stanca, iar pamant umed, in plina coborare pe Piciorul Caprei. E te doi flacai, pai na, ce fac acum? ca nu pot sa depasesc iar tipul asta nu pare ca are de gand sa-mi faca loc. Nu, nu imi place deloc sa stau in spatele cuiva pe coborare. Ma simt exact ca la masina, cand nu poti anticipa nimic. Aha, acum e momentul, top, top si gata, am trecut de baieti. Ii dau mai departe, ajung si cobor lanturile de pe portiune La Trei Pasi De Moarte. Uuu, ce-mi mai place haul asta, frumos, n-am ce zice. Bate vantu mai tare si ala sunt, ma zboara cateva sute de metri mai jos :). Alerg usor, urc, cobor, ajung la urcarea pe Vf Mircii, mai prind si depasesc un concurent pe care il recunosc de la maraton Brasov. Incepe coborarea de pe Mircii, mmm, ce urata e, foarte alunecoasa. Na, pana la urma imi fuge un picior si ma umplu cu noroi de la fund pana la glezne. Ii dau mai departe, ajung la Podul Giurgiului unde sunt surprins sa-l prind pe Codrea, un domn, foarte bun alergator de prin Valea Jiului care probabil s-a alimentat mai mult aici. Eu nu prea stau, apa am, asa ca ii dau mai departe. Codrea in fata mea. Stau putin dupa el, dar stiind ca e mai antrenat ca mine, o las mai usor, iar el se indepartea tot mai mult. Continui in ritmul meu, stiam ca daca fac prostia sa ma iau dupa cineva, era de rau. Mai un vf, creasta, curba de nivel, privelisti superbe si uite asa ma apropiam de urcarea pe Vistea. Opaa, asta e Palici. Bravo omule, deja te-ai distantat de urmaritori. La nici doua min. apare si spaniolul, si la mai putin timp dupa spaniol, apare si Preda, unul din elita alergatorilor de la noi. Ma bucur si pt el, atat Palici cat si el, acolo cat am schimbat cu ei cateva vorbe, mi-au lasat impresia unor baieti simpli, muncitori si foarte de treaba. E timpul sa iau un gel, ceea ce si fac. Incep si urcarea spre Vistea, ceva mai sus, iar il vad pe Codrea, si chiar acolo unde pare ca se termina urcarea(dar nu se termina), pare ca e Adelin, alt alergator foarte bun care s-a antrenat mult anul asta. Hm, interesant, n-am gafait mai deloc si cu toate astea n-am ramas foarte mult in spate. Urc, urc, ajung la portiunea cu catarat, descatarat, ma intersectez cu Adelin, ii urez spor si bafta, ma intersectez si cu Codrea, caruia si lui ii urez cele bune, dupa care continui pana pe Moldoveanu, unde ajung si eu cam la 02:30:00 de la start.
Ajuns pe varf, ma asez jos, intr-una din cele doua sticle cu apa bag o pastila si imi prepar bautura izotonica. Mai iau cateva inghitituri de apa, imi strang si betele care pe alocuri m-au incomodat, in special pe coborari si portiunile tehnice unde am fost nevoit sa-mi folosesc bratele, dupa care o iau la pas, ca doar intre timp au mai trecut doi, trei baieti. E, da, acum fara bete imi e mult mai usor sa trec de portiunea tehnica. Vine coborarea, ii dau tare, talpile sfaraie pe coborarea asta in serpentine. Ma intersectez cu multi concurenti, dar pe putini am timp sa-i privesc in timp ce ii salut. Pe unii nici macar atat, dat fiind ca incercam sa fiu cat mai atent unde pun piciorul. Ma frate, concurentii imi faceau loc, oameni de nota zece, dar de unde au aparut atatia turisti pe care trebuie sa-i evit? Ups, asta a durut. Intr-o incercare de a evita cararea pe care erau turisti, alunec pe o stanca si foarte frumos imi julesc genunchi, palma, cot, umar. Ma ridic, si ii dau mai departe pe coborare ca si cand nimic nu s-a intamplat. Una dintre partile frumoase ale acestui concurs, e, ca te intersectezi cu toti concurentii care au luat startul. Asa si eu, ma salut cu unul, altul, multi cunoscuti care nici nu stiam ca au luat startul. A, si tare mult ma bucur, dar si rusinat sunt, cand sunt strigat pe nume de oameni pe care nu ii cunosc. Ce a fost asta? O sageata, junghi care a plecat de la cativa centimentri de deasupra calcaiului drept si s-a dus in calcai, m-a speriat serios. Asa cum a venit, tot asa a disparut, in cateva secunde nu mai simteam mai nimic. Ajung iar in PC din Podu Giurgiului. Aflu de la voluntari ca sunt undeva pe locul 7,8. Ceva nu prea imi iesea, dar am considerat ca pe coborarea in viteza de pe Vistea am depasit vreo doi concurenti fara sa-mi dau seama. Ma simteam bine avand in vedere distanta si diferenta de nivel parcursa pana aici. Doar o usoara oboseala, care era normal sa apara. Umplu sticla de apa, mananc cate ceva si ma pregatesc psihic pentru urcarea din fata ochilor. Incep urcarea. Nu fac 100 metri si iar imi trece acea durere ascutita de ma face sa nu calc normal cateva secunde. De data asta parca simt cum imi amorteste calcaiul, ceea ce chiar ma surprinde si sperie. La fel, dupa cateva secunde imi trece, mai ramane doar un disconfort usor. Incep iar sa urc, dar incep sa simt si oboseala. Hai ma, asa dintr-o data, ce rahat. Continui intr-un ritm mai usor, la pas de drumetie, si ajung iar pe vf Mircii. Nu mai cobor in viteza, de fapt parca picioarele au obosit asa dintr-o data. Ciudata senzatie incercam. Gambe, pulpe, fata, spate, toate incepeau sa doara, si nu parea acel gen de durere care poate fi depasita tragand din dinti, nu, parea acel gen care se instaleaza si te face sa nu mai poti. Termin de coborat, mai merg ce mai merg si gata, pe o portiune unde abia era loc de o persoana pe carare, ma intind in iarba. Portiunea era cam asa. Perete de stanca, carare ingusta, cativa centimentri de iarba si urma haul, dar chiar daca parea foarte expus, pur si simplu nu mai puteam sa continui. Durerile erau ingrozitoare si parca se intensificau chiar si stand jos. Acum nu stiu, poate era doar o impresie de moment. Stau cel putin 20min pe jos. Toti concurentii care ma depaseau, incercau sa-mi ofere ajutorul, doar ca eu nu stiam ce am nevoie. Intr-o combinatie de durere si frica ca nici la a treia participare nu pot sa termin traseul, mai ca imi venea sa plang. Asa ceva! Probabil daca nu treceau atatia concurenti, varsam macar cateva lacrimi. Un turist ma vede chircit de durere, imi ofera o crema pe care o si folosesc pe toata suprafata ambelor picioare. O munca titanica care m-a stors de ultimele picaturi de vlaga, mai ales cand ma intindeam sa dau pe gambe :(. Un concurent imi ofera un plic cu magneziu, care la fel, il folosesc imediat cu niste apa. Continui sa stau intins. Pur si simplu nu puteam sa ma ridic in picioare. Daca inainte de cursa aveam obiectiv de sub 9 ore, acum imi doream din tot sufletul ca macar sa-l pot face in timpul limita, doar sa pot continua. Firar, daca tot stau aici, macar sa fac niste poze. Hmmm, era obositor sa-mi scot pana si telefonul, asa ca prefer sa mai astept. Pana la urma scot telefonul si profit ca sa-mi scot si un gel pe care il folosesc imediat. Pana la urma ma urnesc din loc, incerc sa ma tin de un grup de patru concurenti ce tocmai au trecut. Merg ce merg, dar dupa cateva sute de metri, ma asez pe o stanca unde mai stau cam cinci min. O iau iar la pas, de acesta data foarte incet. Daca mai devreme ma bucuram de tot ce imi vedeau ochii, acum nici macar nu mai priveam, nu ma mai interesa nimic, incercam doar sa-mi misc picioarele. Vreau sa mai mananc cate ceva, dar nimic nu vroia sa intre. Usor, usor reusesc sa ma deplasez. Dupa aproape sase ore ajung iar in Saua Capra. Ma uit spre Balea, dar in mintea mea hotarerea era luata cu multe minute inainte. Incep sa urc usor pe Iezerul Caprei si chiar sa fac poze concurentilor cu care ma intersectam sau care ma tot depaseau. Imi placea treaba asta, reuseam astfel sa-mi distrag atentia de la oboseala mea. Pas cu pas reusesc sa ajung la PC Izvorul Paltinu. Stau cam 10 min, in care mananc cate ceva, dar cel mai important ca ma mai odihnesc. Incepeam sa ma simt mai bine. O iau iar la pas, urcat, coborat, plat, totul la mers, nici pic de alergare, simteam ca sunt la limita. Reusesc sa ma tin putin dupa un grup de vreo trei concurenti, printre care si fata care era pe locul doi si careia ii dau betele mele ca avea mare nevoie de ele. Asa trec de Laitel, Caltun si ajung la urcarea pe Struga Doamnei. De aici ma agat de un tip, si continui in ritmul lui care era la fel de incet pentru ca era si el obosit. Era de inteles, omul era la a doua lui cursa montana. Ajungem cu greu pe Negoiu, o luam inapoi, ne tot intersectam cu multi concurenti.
Iar Strunga Doamnei, Lacul Caltun, unde facem si o mica pauza de vreo 5 minute in care mancam ceva si luam niste apa din lac, dupa care incepem urcarea pe Laitel. Incet, incet, ca eram terminati. Daca pana aici am mers incet, dar fara opriri, acum ne-am oprit de vreo doua ori pana sa terminam de urcat. Nici sa vorbim nu ne prea mai ardea. Incercam sa ma tin de el, simteam ca daca il pierd, gata, o sa-mi fie foarte greu sa-l mai termin, nu ca acum nu imi era, dar tinand ritmul lui, parca ma ajuta psihic. Reusim sa urcam, coboram si acum trebuia urcat Laita. Am tras sapca mai pe ochi ca sa nu mai vad cat e de urcat. La fel ca mai devreme, m-am tinut in curul lui, si am pus un pas, inaintea altuia, asa ca in cartile scrise de ultramaratonisti. Erau momente cand nu ma mai gandeam la nimic, doar sa pun un picior dupa care pe urmatorul. Stiam de cand m-am inscris ca o sa fie greu. La start, la fel, stiam ca o sa fie greu, dar chiar in halul asta nu m-am gandit nici macar o clipa. Ne oprim si pe aceasta urcare de cateva ori, asa, cateva clipe cat sa ne tragem sufletul. Cum, necum ajungem iar in PC Izvorul Paltinu. Mancam, bem, stam cateva minute si ne urnim. Incepem sa urcam pe Paltinu, incet, dar surprinzator, nu ne mai oprim deloc. Mergem la pas, coboram la fel, incepe si urcarea pe Iezerului, incet, dar tot fara sa ne oprim. Dupa urcat, incepem chiar sa alergam usor, pentru prima data in ultimele ore. Cand sa incepem coborarea, a inceput sa ploua asa ca am continuat sa coboram in alergare, usoara ca acum totul era ud, dar alergare. Asa ajungem amandoi la finish, dupa 11:03:00, uzi pana la piele, rupti de oboseala, dar fericiti ca s-a terminat si ca am reusit.

Cam asta a fost Inov8 2X2 Race 2016. 


Ce am invatat din aceasta experienta? In primul rand ca alimentatia e foarte importanta si ca trebuie sa ma documentez mai bine in aceasta privinta. Ca inca nu mi-am gasit ritmul care sa ma ajute intr-o cursa mai lunga. Ca uneori nu conteaza pe ce loc termini, important e sa termini. Ca un pahar de cola face minuni pe final de cursa. Ca...


Partea buna a acestui concurs, exista si asa ceva :). Mi-am facut un nou prieten, pe care nu l-as fi cunoscut probabil niciodata daca nu era aceasta experienta.

2017, da, daca o sa fiu sanatos, fara discutie o sa particip iar.

Recomandari pentru organizatori:

Sa se respecte ora festivitatii de premiere. Din pacate anul asta n-am putut sta mai mult de ora 21 pt festivitate.
In ceea ce priveste kit-ul, daca unii au avut sapca, iar altii jambiere, poate era mai bine sa existe o optiune in care concurentii sa poata bifa o casuta in functie de ce isi doreste.
In rest, concursul a fost asa cum sper sa fie si anul viitor, de la punctele de alimentare si pana la muzica de la start, finish, totul sa ramana la fel.


Multumiri CiucasX3 pentru sprijinul acordat.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu