marți, 19 iulie 2016

Marathon 7500.

Concursul care ma invatat semnificatia cuvantului ECHIPA si care a dus la al treilea abandon din scurta mea cariera de alergator montan.

Am participat la proba elite, mixt, impreuna cu Ruxandra, colega de la CiucasX3. Pe aceasta cale tin sa si multumesc echipei CiucasX3.

Da hai sa facem intai o mica descriere a concursului.

Marathon 7500 este o competitie care se tine in muntii Bucegi si are doua probe. HOBBY, aproximativ 45km cu 3700 diferenta de nivel si ELITE cu aproximativ 90km si 7500 diferenta de nivel. Este UNIC si probabil cel mai dificil, prin faptul ca pot participa doar echipe de cate doi, fete, baieti, mixt si ca se tine doar pe trasee turistice, ceea ce duce la foarte putine marcaje de concurs, doar in unele puncte cheie.

Cum am ajuns sa participam? pai, uite asa :).

Cu un an in urma, ea a participat la aceeasi proba alaturi de Dragos State. Au scos peste 34 de ore. Pe atunci imi tot povestea cat de greu a fost, frumos..., si din vorba in vorba, ne-am propus ca anul asta sa participam impreuna si chiar sa incercam un podium. Eu eram mai increzator pentru asa ceva, de fapt, eram convins ca se poate. Experienta avea ea, traseele le cunosteam amandoi destul de bine, asa ca tot ce lipsea, era un antrenament bun. Pe atunci ne-am propus un plan de antrenament, atat impreuna cat si individual. Cele impreuna trebuiau sa fie ture lungi de iesit prin munti, iar cele individuale, scurte alergari prin oras, parcuri, sala... Din pacate, o data cu trecerea timpului, lucrurile nu au evoluat chiar cum mi-as fi dorit eu. Din diverse motive, cele lungi nu au fost chiar asa cum ne-am propus. De fapt, au fost doar cateva drumetii :(. Pe langa asta, au mai fost si cateva certuri care au pus in pericol participarea noastra ca echipa, in special pe motivul ca n-o sa ne intelegem in timpul cursei. Asa credea ea :). Zicea, ca o bat prea mult la cap, ca vorbesc mult... :).

Timpul trecea si din cauza lipsei de antrenamente, increderea mea ca putem scoate un rezultat bun, scadea. La un moment dat, chiar am luat decizia de a nu merge la Bate Toaca in speranta ca putem folosi weekendul respectiv ca sa facem un antrenament bun de doua zile. Pana la urma a iesit doar o drumetie cu o scurta alergare, sambata, iar duminica doar o coborare pe Cerbului. De fapt, atunci i-au si aparut durerile la genunchi. Imediat cum mi-a spus, am banuit ce e, sindromul iliotibial. Cu toate astea am sperat sa nu fie asa. I-am si zis. Vezi cum te simti zilele urmatoare si in functie de asta hotaram ce si cum. La doua, trei zile, o intreb cum se mai simte. Imi zice ca a facut o ora de bicla si nu a simtit nici o durere. Ma bucura asta si incep sa sper ca nu era vorba de sindromul iliotibial. Fac greseala sa nu o mai intreb nimic zilele urmatoare, in ce priveste sanatatea. Daca cu un an in urma ma gandeam la podium, o data cu trecerea timpului, datorita lipsei de antrenament, accidentarilor, certurilor, speram acum, cu cateva zile inainte, macar la un 28 de ore.

Mi-am luat concediu o saptamana pt acest concurs, de joi pana joi. Stiam ca e foarte posibil sa fac febra si sa am nevoie de doua, trei zile de odihna. Imi ziceam, chiar daca nu o sa mai poata continua ea, o sa o fac singur pana la finish, ceea ce tot la oboseala va duce.

Saptamana concursului.

Joi ne intalnim si plecam pe la 12 din Bucuresti. Ajungem pe la 16, luam kit-urile, ea isi pune cortul, eu ma cazez la pensiunea Coteanu "multumesc Costel", si incepem sa ne pregatim de cursa. Ea are noroc si in prima noapte nu doarme la cort, ci intr-o camera de langa a mea, cu o tipa din Iasi care statea singura. Asta a dus la a ne fi mai usor sa pregatim rucsacii pt cursa. Am incercat sa impartim de asa fel incat rucsacul meu sa fie mai greu. Nu prea a iesit cum ne-am dorit :). Erau aproape la fel ca si greutate. Intre timp aflu de la ea ca in zilele dinaintea concursului, la o alergare prin Tineretului, iar a simtit dureri la genunchi. Pe la 23 am tras pe dreapta, dorindu-mi sa ma trezesc pe la 4. Nu adorm imediat. De fapt, incerc sa ma gandesc la cursa. Ce sa las in bagajul de Pestera, ce in cel de Omu? Cum o sa ma inteleg cu ea, stiind ca e o fire panicoasa si putin conflictuala. Ce o sa fac in cazul in care nu mai poate continua. Pana la urma am adormit cu gandul ca mereu m-am descurcat si m-am adaptat situatiei. Suna telefonul, il opresc si mai stau intins cateva clipe gandidu-ma la ce urmeaza. Bate la usa Ruxandra si ma intreaba daca m-am trezit, de fapt vroia sa se asigure ca ma trezeste :). Da, m-am trezit. Ma dau jos, imi pregatesc micul dejun, deja obisnuitul iaurt cu fulgi si alte nebunii plus o felie de paine cu unt de arahide. Definitivez rucsacul si cele doua bagaje, care unul ramanea in masina la Pestera, iar celalalt trebuia sa-l urce Cristina la Omu. In ambele aveam haine uscate si cate ceva de mancare. De, vremea se anunta cu ceva ploi si destul de rece pe timp de noapte. Minutele au trecut imediat si la 05:15 ne-am deplasat in zona de start. Mda, aici am exact acel sentiment pe care poti sa-l ai doar la astfel de concursuri. Nu prea mai am emotii inainte de concursuri, in schimb, nu pot descrie ceea ce simt cand vad acesti oameni, prieteni, cunostinte, aceste pregatiri, forfota, sustinatorii, muzica, de parca toate stiau la ce urma sa ne inhumam. E ceva UNIC. Dupa cum am zis, doar la unele concursuri poti trece prin astfel de trairi. Se face verficarea echipamentului, dupa care mai zabovim cam 20min in zona de start.

1, 2, 3, START. Plecam in alergare usoara pe cei primii doi km de asfalt. In ceea ce ma priveste, stiam ce ritm sa am, cum sa abordez urcarile, coborarile, dar trebuia sa ma adaptez la conditia ei. Nu era usor. Aleg sa stam aproape si sa o intreb din cand in cand daca se simte bine asa. Incepe si prima urcare prin padure. O lasam la pas de drumetie. Stim amandoi ce urmeaza. Inainte de a se termina prima urcare, aflu de la ea ca genunchiul a inceput sa o doara, cu toate ca inainte de start a luat o pastila de aulin. Mmm, nu imi placea ceea ce am aflat. Facem o ora si cinci min. pana la primul punct. In nici doua ore coboram in Poiana Stanii. Mai tot timpul am stat despartiti doar de cativa metri. Cum ramanea mai in spate, cum incercam sa o las mai moale ca sa ajunga in imediata mea apropiere. Stiam ca orice detaliu conteaza intr-o asa cursa, asa ca incercam tot timpul sa consumam intai apa de la ea, pt a avea o greutate mai mica. Printre altele, ne-am pus la punct si un fel de strategie de genul. Cand vroia sa bea, imi dadea mie betele in mers si continuam sa mergem. La fel cu bidoanele, incercam pe cat posibil sa facem totul in timp ce mergeam. In trei ore si cateva min., dupa o urcare sustinuta, am ajuns si la Piatra Arsa. Ne simteam bine. De fapt, au fost cateva momente in care Ruxandra a zis ca nu se simte prea bine. Ca nu prea avea energie. M-am gandit ca poate am mers eu prea tare si ca pe viitor trebuie sa am mai multa grija. Nu zabovim prea mult. Luam doar niste apa si plecam pe Jepii Mari.

La inceput, pe portiunea mai tehnica, eram singuri. Chiar ne intrebam, unde au disparut toti? ca doar pe urcarea din Valea Stanii, eram o gramada cam cu acelasi ritm. Aha, apare o chipa, chiar de mixt, o depasim, apare alta, de baieti, iar depasim si continuam sa coboaram nici prea repede, nici incet, ci in ritmul ei. Mai dam de o echipa de mixt. Coborau cu o idee mai incet fata de noi si nu stiu de ce, dar banuiam ca impreuna cu ei suntem cam pe locurile 3, 4 la mixt. Ne tinem aproape, si cand mai aveam putin sa-i depasim, tipa din echipa respectiva, cade urat, direct pe burta, si trage un geamat :(. Se lovise la genunchi. Oprim in dreptul lor si intrebam daca putem ajuta cu ceva, nu de alta, dar genunchiul ii sangera, iar pe chipul ei se vedea ca o doare destul de rau. Nu au nevoie de nimic asa ca plecam mai departe. Nu trece un km. si ma trezesc cu Ruxandra ca face exact acelasi lucru, se intinde toata pe burta, ba mai trage si un icnet cu cateva lacrimi de durere ca se lovise in genunchi. Stam cateva min. pana isi revine, suntem depasiti de cateva echipe care ne-au intrebat daca avem nevoie de ajutor, printre care si echipa cealalta de mixt, dupa care continuam spre intersectia Jepilor. Aici ajungem in patru ore si cateva min. si tot aici zabovim cel mai mult pana acum. Mancam cate ceva, masline, cascaval, fructe..., alimentam cu apa si incepem sa urcam pe Jepii Mici. In imp ce urcam, dam peste o alta echipa de mixt. Tipa se simtea foarte rau asa ca Ruxandra ii ofera un plic de magneziu cu calciu, ca de, competitie, competitie, dar asta nu inseamna sa nu iti ajuti aproapele atunci cand are nevoie. Plecam mai departe. Urcam, urcam, ce sa mai, Jepii Mici au darul sa dovedeasca pe multi, asa ca si noi in partea finala incepeam sa simtim oboseala. Pe coborarea si urcarea Jepilor am avut cu Ruxandra niste discutii de genul, poate nu mai continui de la Pestera, sa vad cum ma simt cu genunchiul. La care eu, replicam, n-o sa mai poti, continui singur, nu e problema. Ziceam asta, dar de fapt in sinea mea eram suparat si speram sa poata continua. In timp ce urcam, ma tot gandeam. Cum naiba, concediu luat, bani cheltuiti, ratat Bate Toaca si alte concursuri pe care le-as fi luat in calcul, pt. ce, doar ca sa abandonam? Putea sa-mi zica dinainte. Puteam sa gasim o solutie. Sa trecem la hobby, sa fac echipa cu altcineva..., dar nu, ea a crezut ca poate cu niste pastile sa faca o ditamai cursa. Mda, eram suparat si chiar imi doream sa putem continua. Cu toate astea, nu ii zic nimic, o las sa creada ca nu sunt foarte suparat. Ajungem la Pestera in putin sub 7 ore.
 Intram in cort, mancam ceva, ne schimbam hainele si adidasii. Cativa stropi de ploaie ne pacalesc sa tragem o geaca si pantaloni lungi pe noi, dupa care plecam la drum. Nu am adus nici unul vorba de abandon, ceea ce ma facea sa cred ca putem continua, ca pana la urma nu are ceva grav, atata timp cat a putut pana aici sa mearga bine si vrea sa continue, inseamna ca e doar ceva trecator. Urcam spre Omu. Pana pe la jumatatea urcarii ne simtim foarte bine. Cealalta jumatate, incepea o usoara oboseala sa-si spuna cuvantul. De fapt, pe la jumatate, observam cum se apropie de noi o echipa de mixt si cum la randul nostru, ne apropiam de alta echipa de mixt. Cei care veneau, erau de fapt cei care au primit plicul de saruri, iar cei de care ne apropiam noi, era echipa care s-a oprit in urma cazaturii de pe Jepi. Banuiam ca toate trei echipele ne aflam in top 5 la mixt, ceea ce ma bucura, dar in acelasi timp incercam sa-mi pastrez cumpatul. Stiam ca secretul e sa ai propriul ritm, sa nu te intereseze altii, asa ca nu maream viteza pt nimic in lume. Daca simteam ca e cazul sa o lasam mai usor, apai asa faceam. Mai ales ca din calculele mele, ne incadram undeva la 26 de ore, ceea ce era mai bine decat banuiam inainte de start. Ajungem la Omu, intram inauntru, mancam iar masline, cascaval... si incepem sa coboram pe Cerbului. Intre timp Ruxandra a vorbit la telefon cu Andrei si urma sa ne intalnim undeva pe parcurs cu el. Coboram bine, intr-un ritm multumitor, fara fortat, cel putin asa incercam sa cred, ca nu o fortez. Pe alocuri o lasam pe ea in fata, tocmai ca sa tina ritmul potrivit. Serpentine, stancarie, ajungem la pomi, ne intalnim cu Andrei, ne salutam si plecam mai departe. Mai e putin de coborat prin padure, ajungem la portiunea de usor plat unde o lasam mai usor si cand dam sa urcam o portiune de cativa metri, o apuca durerile de genunchi, mari. Ea zice ca poate continua, ca vrea sa incerce urcarea pe Bucsoiu si pe urma vede ce si cum. Zicea ca nu vrea sa ma dezamageasca. Eu, chiar daca imi doream sa continuam, mi-am dat seama ca ea nu are de gand sa renunte si ca trebuie sa iau eu decizia. Ma mai gandesc cateva clipe si ii propun sa abandonam impreuna, de fapt insistam sa facem asta ca doar stiam prea bine ce inseamna durerile de la tendonul iliotibial. Eram pregatit ca in cazul in care insista sa continuam, sa o las singura, eram sigur ca asa n-o sa continue. Plange, nu inteleg de ce anume. Ca nu poate termina cursa, ca m-a dezamagit, de durere, poate toate la un loc. Incerc sa o linistesc, si imi dau seama ca nu eram chiar atat de dezamagit. Ajungem cu greu la Gura Diham, aproape 11 ore de la start si abandonam. mai departe luam tractorasul pana-n Busteni, de unde Madalin"multumim" vine si ne ia cu masina pana la Pestera.

Cam asta a fost 7500 nostru.

Am spus la inceput ca acest concurs m-a invatat ce inseamna ECHIPA. Da, chiar am inteles. Am invatat sa merg in ritmul celuilalt, chiar daca nu e cel care imi convine. Am invatat sa-mi ofer ajutorul, sa pun mai presus colegul decat pe mine. Am invatat sa intreb si sa ascult, sa vad cum se misca celalalt. Am mai invatat ca uneori sa te retragi, e mai bine decat sa continui, mai ales cand e voarba de colegul tau. Am mai invatat ca acele cheltuieli, zile de concediu si alte lucruri care ma deranjau, nu sunt totul. Nu, sa participi in echipa, inseamna ca orice se intampla, e ca si cum ti s-ar intamplat tie. Echipa la 7500 e formata din doua persoane, dar de fapt e un intreg. Orice se intampla, se intampla echipei si nu uneia din cele doua persoane. Da, a durat ceva timp pana sa inteleg astea. De fapt, le-am inteles foarte bine abia in urma abandonurilor unor prieteni, care mi-au povestit una, alta.

Daca mai particip la 7500? In mod sigur ca da, nu stiu cand, nu stiu cu cine, dar da, pentru ca e UNIC.

Multe multumiri organizatorilor, voluntarilor care au muncit mult si nu de putine ori, in conditii vitrege pt a ne usura noua cursa. Nu in ultimul rand, fotografilor, a, si mai ales bucatarilor :).

Dupa abandon, a urmat o zi de sambata in care am incercat sa fac ceva miscare pana la Omu alaturi de cei de la hobby si ceva poze, tot celor de la hobby.


Seara, la festivitatea de premiere, m-am ofticat putin cand medaliiile au fost sparte in fata mea, cand buff-urile de finisher urmau sa fie folosite pt un banner, cand cele doua echipe de mixt cu care ne-am tot intersectat, au iesit pe podium, dar simteam ca asta face parte din farmecul acestui concurs.

Duminica a fost ziua de o plimbareala prin canionul Horoabelor si intoarcerea spre Bucuresti.


Luni, din pacate, m-am trezit cu o toxiiinfectie alimentara care m-a tinut la pat si la baie :(, ca de, cine stie ce prostii am mancat, si cum asta nu era deajuns, mai aveam si ochii rosi si buzele crapate de la vantul din Batrana. Noroc ca abia joi trebuie sa merg la munca.

Urmeaza 2X2, care dupa parerea mea, e cursa cu cel mai frumos si tehnic traseu de la noi din tara. Obiectivul e sa scot sub 9 ore, asa ca abia astept sa vad daca pot sau nu.



4 comentarii:

  1. Si noi multumim pentru rabdarea de a fotografia concurentii de la hobby!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. A fost o placere! Mi-ar placea ca pt astfel de momente, sa detin un aparat mai bun decat un telefon :).

      Ștergere
  2. Felicitari pentru atitudine si ei felicitari pentru determinare, in ciuda durerii. Ca un om care are in prezent probleme cu un genunchi, inteleg cat de dureros e , mai ales cand te pregatesti pentru o asemenea cursa. Si nu uitati, muntele e tot acolo, puteti mereu sa va intoarceti la el :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumim frumos! Si da, stim ca muntele nu pleaca. Imi pare rau ca ai probleme! Iti doresc sa se rezolve!

      Ștergere